“ Am bătut-o până am umplut-o de semne”
Dacă există ceva mai rău decât boala, acel lucru e să stai la uşa unui doctor, iar înaintea ta să fie un şir lung de persoane care nu sunt nici ele acolo din plăcere. Iar dacă e ceva chiar mai rău, asta nu poate purta decât un nume: „Cabinet de pediatrie”. Vei găsi în preajma acelui loc nişte făpturi numite generic părinţi, acum nedormiţi, îngrijoraţi, nervoşi sau grăbiţi. E lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, emoţiile şi aşteptarea (reminiscenţă a cozilor impregnate în memoria colectivă) scot la iveală lucruri ce n-ai fi crezut că se pot ascunde în fiinţe dintre cele mai paşnice.
Presupunând ca ai putea cumva să le asculţi gândurile, cred că ele ar suna cam aşa: „Chiar nu vedeţi? Nici n-ar trebui să aştept la rând. Copilul meu… se vede clar că e cel mai bolnav de aici”. Sau: „Oare mai durează mult? Până-mi dă trimiterea se încălzeşte borcănelul ăsta cu caca, degeaba l-am ţinut de aseară la rece.”” A intrat de 15 minute, ce face, îi dă în bobi? Îşi bea cafeaua? Parcă văd că mă sună iar ăştia de la serviciu!”. Ori: „Pfuui! Ia te uită şi la ăla ce strănută! Aoleu, ce muci verzi are! Asta e… n-ai ce face, vii aici cu una şi pleci cu zece”. Apoi, desigur, paiul din ochiul vecinului: „Ăia doi din colţ…ce plozi enervanţi! Zici că au crescut în junglă. Iar maică-sa… Se face că nu vede. Normal, stă pe facebook, nu e în stare să-i potolească.”
Să spunem că are noroc şi, în cazul ăsta, părintele poate să prindă un scaun. Stă acolo şi aşteaptă, că n-are încotro, fremătând de nervi şi de nerăbdare. Între timp, copilul care s-a plictisit îngrozitor, se agită, n-are stare sau plânge înfundat. Nu vrea la “nenea doctorul”, că e sănătos tun, în opinia lui. Într-adevăr, ca prin minune, nu mai are decât un pic de febră şi parcă nici urechea nu-l mai doare aşa de rău. “Următorul!” se aude din când în când o chemare ce are darul de a trezi la viaţă, pentru câteva secunde, bietele fiinţe forţate de împrejurări să respire acelaşi aer, minute sau ore în şir. Însă doar una dintre ele va intra în cabinet… Speranţele care le umpluseră inimile se năruie la fel de brusc cum s-au iscat şi oamenii recad în toropeala aşteptării.
……
M. e o tânără blondă, înaltă şi subţirică, îmbrăcată îngrijit. E o zi călduţă şi frumoasă de toamnă, iar dânsa e bine dispusă. Are noroc, fiindcă poate ocupa un loc afară, pe una dintre băncuţele aflate în curticica din faţa cabinetului, alături de alţi câţiva părinţi. Copilul de patru-cinci ani care o însoţeşte aleargă, sare, 
chicoteşte. Mama, vigilentă, îl previne: „Nu ţopăi, nu fugi, ai să cazi”. Inevitabilul se întâmplă, copilul se împiedică şi se loveşte la genunchi.Vine, cu ochii plini de lacrimi, cerând îndurare şi un pic de afecţiune: „Pupă-mă, mama, pupă-mă”. Femeia se uită la el cu o faţă îngheţată : „Ţi-am spus mai devreme să te potoleşti.” Copilul ştie doar că îl doare şi plânge, repetând: „Pupă-mă…” „N-am ce să-ţi fac, trebuia să asculţi”, vine răspunsul categoric. Băieţelul insistă:”Pupă-mă, pupă-mă”. „Taci din gură odată, că o încasezi”, scrâşneşte ea, aruncând în acelaşi timp micuţului o privire înfricoşătoare. Aproape că poţi vedea cu ochii minţii firicelul de spumă care se scurge în colţul gurii mamei-câine. „Nuuu!” începe să urle copilul şi mai tare. M. îsi pierde cumpătul şi slobozeşte asupra micuţului un potop de palme şi cuvinte rele: „Afurisitule, nu te mai potoleşti o dată? M-am săturat, îmi vine să te calc în picioare!” Oamenii privesc uimiţi, neîndrăznind vreunul să intervină. Femeia continuă să spumege, vorbind de data asta către cei din jur.”Nu înţelege, zici că e animal. Degeaba-i spun: nu face cutare, nu sări, nu te urca…el face numai pe dos, întradins, ca să mă enerveze. Până nu-l omor cu bătaia nu se potoleşte”. Îl smuceşte cu putere de mânuţă şi îl aşează lângă ea pe bancă, spunându-i printre dinţi: „Stai aici lângă mine şi nu te mai mişca”. „Nu vrea să înţeleagă şi pace. Ştiţi ce mi-a făcut astă-vară?” continuă ea şirul confesiunilor către ceilalţi părinţi, ridicând un pic vocea. „S-a urcat pe un dulap şi a căzut de acolo în cap. În cap, vă daţi seama? Doamne, şi cât am mai umblat cu el prin doctori! Păi asta îmi trebuia mie? N-am destule probleme? Şi de ce? Fiindcă nu vrea să asculte? E o pacoste. De când l-am născut am avut numai belele cu el.” În gura ei, vina copilului care se rănise este atât de mare încât nu poate fi întrecută decât de o vină şi mai mare, aceea de a se fi ivit pe lume. „E copil, doamnă”…
Continuarea pe Catchy
“Ştiam eu că e rea de muscă, fir-ar a dracului de curviştină!”
Viaţa ne bate uneori cu filmul. Peste ochi ne bate, ca să vedem mai bine. Păi, nu? Că afară e vopsit gardul şi înăuntru… Nu se ştie, de fapt, ce se întâmplă înăuntru. În casele oamenilor, carevasăzică. Doar, din când în când, câte o povestioară picantă mai scoate capul şi ne face să rânjim satisfăcuţi pe sub masca mirării: “Ai văzut ce-a făcut X? Pfuuui! Cine ar fi crezut aşa ceva?”
Istoria asta e de pe vremea când încă nu existau dvd-uri, dar existau camere de filmat. Şi casete video. Lumea se distra pe atunci în baruri şi discoteci, de obicei la sfârşit de săptămână. Nici nu erau, de fapt, prea multe alegeri de făcut, când venea vorba de distracţie. Aşa încât, oamenii încă se mai vizitau. Se strângeau în casa cuiva, râdeau, vorbeau, se încălzeau cu bere şi cu vişinată, jucau cărţi și se uitau la filme.
Povestea noastră e, de fapt, despre iubire, chiar dacă pare ceva mai deocheată. Dar s-o luăm cu începutul… M. era un tânăr vesel, arătos şi la locul lui. Îi intrase în cap, de la o vreme, să se însoare, fiindcă-i picase cu tronc o fată, R. o chema. N-a mai avut răbdare şi a luat-o cu ce-a avut pe ea, chiar de pe băncile şcolii. Se vede treaba că se temea ca nu cumva să i-o fure altul. Mignonă, frumuşică, gropiţe în obraji şi gene lungi care băteau uşor peste ochii de căprioară. Avea un păr superb, ondulat, lung până mai jos de fund. Un amestec ciudat R., de femeie cu copil care dospeşte şi abia aşteaptă să guste din viaţă. Când fuma, avea un aer voit pervers, iar ţigara devenea un fel de obiect sexual, aflat undeva între degetele ei şi gură. Iar când mergea, îşi legăna şoldurile într-un mod provocator şi inocent în acelaşi timp, dacă aşa ceva ar fi posibil. R. se grăbea şi ea să se mărite. Nu se omora cu învăţatul şi, oricum, altceva mai bun nu avea de făcut în orăşelul acela ceva mai mare decât o comună. Băiatul, M., v-am spus deja, era o partidă bună. Apartament cochet în centru, maşină mică, relaţii şi învârteli care-i asigurau un trai mai mult decât onorabil.
Avea mulţi prieteni M. Dar cel mai apropiat de el, aproape ca un frate, era V. Burlac convins, dispreţuind oarecum tagma femeiască, V. avea faima unui bărbat inteligent şi cult, dar cam arogant. Ştia însă foarte bine să şi glumească, chiar dacă adeseori o făcea într-un mod puţin zeflemitor. Singur fiind, V. toca o gramadă de timp în casa tânărului cuplu. Acolo îşi bea cafeaua dimineaţa, acolo petrecea serile friguroase de toamnă şi după-amiezele leneşe de duminică. Era atât de “de-al casei”, încât nimeni nu se mira când îl vedea la uşă, chiar dacă se mai întâmpla ca M. să fie plecat cu treburi, iar R. să fie singură acasă.
M. o iubea mult pe R. O ţinea acasă, cu unghiile lungi şi îngrijite, fiindcă, zicea el, “nu mi-am luat nevastă ca s-o trimit la muncă, avem, slavă Domnului, ce mânca”. Păreau un cuplu frumos şi fără griji, admirat şi invidiat de toţi cunoscuţii. Însă, aşa cum e adeseori în viaţă, aparenţele nu pot astupa găuri existenţiale profunde. Într-o bună zi, la vreun an de la cununie, M. îşi anunţă prietenii şi rudele că divorţează. Aşa, tam-nesam…
Continuarea pe Catchy
Totul e din cauza mamă-sii
„A fost odată o soacră bună, dar lupul a înghiţit-o.” Săraca! Da’ ce-o fi făcut? Sunt bancuri, proverbe şi poveşti cu soacra… de parcă ar fi cel puţin dracul ieşit pe uscat. Dar, dragă noră, te-ai întrebat vreodată ce-ai face fără ea? Te-ai gândit, măcar un pic, cât de folositoare poate fi la casa omului? Şi ce bagaj aduce cu sine?
O femeie adevărată e ca o caracatiţă. Face tot ce trebuie. Păi nu ţi-a spus soacra? Venea de la serviciu, trecea prin piaţă, dup-aia plătea telefonul şi întreţinerea. Intra pe uşă, punea oala pe foc şi se apuca să mute mobila prin casă. În timpul ăsta, spăla nişte rufe, dădea cu aspiratorul, schimba un bec, făcea lecţiile cu ăia mici. Şi tu, nevastă, la fel nu? Că doar nu vrei să fii exemplul negativ! Ce? Vremurile s-au schimbat? Prostii! Fii mulţumită că îţi testezi propriile limite. Pune osul la treabă. Cum ar fi dacă n-ai avea concurenţă? Dacă n-ai fi gâdilată permanent de drăcuşorul acela care te îndeamnă să fii mai bună (chiar) decât ea? Sigur că eşti! Dacă vrei cu adevărat, poţi!
Şi ce dacă le ştie pe toate? Cu atât mai bine, ai de unde fura. Nu lua de bun chiar tot, fii selectivă. Nu eşti de acord cu ce spune? Zi ca ea şi fă ca tine, că nu-ţi ia nimeni mânecile de la vestă. Limba soacrei? Prea scurtă pentru complimente, dar tare lungă când greşeşte altul? Asta e, nu-i nimeni perfect. Te pomeneşti că tu eşti uşă de biserică! E băgăcioasă? Nu vrea decât să te ajute. Nu-i aşa că te simţi importantă, ştiind că e cineva interesat de tot ce faci?
Ia recunoaşte tu, dragă noră. Păi, ce s-ar întâmpla dacă n-ar fi soacra ţapul ispăşitor? Eşti nemulţumită de bărbatul tău? Ţi se pare cumva că e cam leneş? Că nu te bagă în seamă? Nu, Doamne fereşte, nu e nesimţitor din fire. El n-are nicio vină. Totul e numai din cauza mamă-sii! Dacă n-a avut grijă să-l dreseze de mic… Parcă întradins a făcut-o, ca să suferi tu acum. Nu ea l-a învăţat că totul i se cuvine? Nu ea l-a alintat şi i-a suflat în fund? El, sărăcuţul, poate ar fi fost altfel…
Fii fericită, deci. Ai găsit cauza problemelor. Soacra! Ea e de vină pentru tot. Pentru promisiunile uitate, fiindcă nu l-a învăţat să-şi ţină cuvântul. Pentru surzenia congenitală. Pentru gaura din canapea. Unde? În dreptul televizorului, desigur. Pentru şosetele murdare aruncate lângă coşul de rufe. Pentru încăpăţânarea de catâr, moştenire de familie. N-aveai de unde ştii că seamăna cu maică-sa, când l-ai întâlnit şi ţi-a făcut creierii papiotă… Unde mai pui că iubiţelul sforăie… dacă stai bine să te gândeşti, şi p-asta tot de la ea o are…
Continuarea pe Catchy
Nu mai aveam nimic de pierdut
Casa noastră era pe strada pieţei. O stradă importantă de altfel, fiindcă piaţa e un lucru important într-o urbe. Ceva viu, care se mişcă şi se schimbă întruna. De la mic la mare, toată lumea ajunge, inevitabil, în braţele sale.
Vara, piaţa înflorea. Veneau din toate părţile ţăranii cu roşii, pepeni, brânză, miere, orătănii. Orăşenii viermuiau, căutând una-alta. Cei mai mulţi se cunoşteau între ei, se salutau, întrebau de sănătate, de rude, de vecini. Era mare piaţa, cât un teren de fotbal. Pe o latură, tarabele grele din beton, înşirate una după alta, cu un acoperiş gros, de tablă. Pe cealaltă parte, aprozarele. Nişte gherete mici, prăfuite, verzi cândva, acum aproape cenuşii. Îmbuibate de cartofi si ceapă, cu cântare mari de fier, în faţă, pentru saci. Printre aprozare, rătăcit, un chioşc mic, ca un bătrânel adus de spate, cu câteva litere decolorate sus: “Băcănie”. Simt şi acum în nări aroma dinăuntru. Era paradisul nostru, al copiilor. Îi ziceam “La neamţu”, nici nu mai ştiu de ce. Se poate ca pe vânzător să-l fi chemat aşa. Mirosea îmbătător a Eugenii tari cu cremă, a dropsuri colorate, a Mentosan, a ciocolăţele rotunde cu rom. În mijlocul pieţei, o curticică rotundă, împrejmuită cu un gard scund de fier, adăpostea un cilindru înalt. Un turn de apă care se înălţa încrezut deasupra tuturor.
Seara, piaţa se odihnea. După ce plecau toţi, avea un scurt răgaz. Apoi o luam noi în primire. Copiii. Eram mulţi pe stradă, cel puţin doi în fiecare casă. Piaţa era teritoriul nostru. Locul în care se înfăptuiau toate jocurile, toate dramele şi toate iubirile. Stăteam pe gărduleţul dinspre stradă şi jucam “fete, filme, flori sau băieţi”. Fazan. Mima. Apoi săream elasticul sau coarda. Când scăpăta soarele, începea v-aţi ascunselea. Alergam în toate părţile, cădeam, ne ridicam, ne scuturam şi o luam de la capăt. Scăpa cine putea, căci domnea legea junglei. Ne stropeam cu apă de la cişmeaua care picura întruna, dar nu plecam acasă, de teamă că nu ne mai întoarcem. În piaţă nu existau lacrimi sau dezertări. Dar existau ierarhii. Cei mici, cei mijlocii şi cei mari.
La câţiva metri mai încolo, pe tarabe, la adăpostul întunericului, se întâmplau lucruri serioase. Câte o bicicletă mai apărea şi zăbovea un timp. Veneau băieţi de prin oraş la fetele mai mărişoare. “Prietenii” lor. Era ceva deosebit să ai prieten, însemna că deja eşti “mare”. Se auzeau de acolo, din când în când, chicoteli şi şoapte. Ştiam că se sărută cu limba şi se lasă pipăite pe sub bluze. A doua zi aveau să se laude cu trofeele: urme de muşcături pe gât şi ciupituri pe coapse. La fel cum se lăudau şi cu sutienele.
Eu eram la vârsta aceea ciudată, când nu mai eşti copil, dar nici femeie încă. Aveam cupa “0″, dar purtam sutienul mândră, ca pe un stindard. Eram şi îndrăgostită de la un timp. Dar era secretul meu, n-aş fi îndrăznit în ruptul capului să recunosc. Aşa cum n-aş fi mărturisit în veci…
Continuarea pe Catchy
Ne-a prins făcând amor
Aveam o prietenă buna, P., o dulceaţă de fată, măritată, şi cu doi copii. De când venise al doilea, nu se mai ducea la serviciu şi lucra de acasă, că n-avea cu cine să-i lase. Bărbatu-său, mai dintr-o bucată, dar altfel, om de casă şi cu drag de nevastă. Fiindcă era propriul lui şef, carevasăzică, avea program flexibil. Şi, din când în când, ziua, i se scula să mai treacă pe-acasă, pe la muiere. Noaptea era sfântă, că dormeau fiecare în camera lui, cu câte un copil. Şi chiar dacă ar fi bătut el vreun “apropou”, nici ea nu era una de-aia aventuroasă, să se ducă pe masa de bucătărie sau în spatele blocului, în maşină.
Într-o după-amiază de marţi stăteam de vorbă cu ea, afară. Nimicuri din astea femeieşti: ce-am mai târguit de pe la reduceri, cum a prins-o cutare pe nevastă-sa pe chat cu unul, ce bine a prins şatenul că alună era prea deschis ş.a.m.d. Odată o văd că începe să se frământe, o umfla parcă şi râsul, şi-mi zice mai către ureche:
“Hai că vorbim mai încolo, trebuie să plec. Uite maşina lu’ bărbatu-meu. Vine acasă şi am treabă. Program artistic”.
Probabil că a citit ceva nedumerire în ochii mei, drept pentru care a găsit de cuviinţă să mă lămurească:
“Stai liniştită, că e de bine. Mă duc să fac sex. Seara sunt ăia mici pe capul nostru şi nu putem să mişcăm. Aşa, ziua mai fuge şi el de la muncă pentru una mică. Pfuui! Dar s-a găsit şi el acu’, marţea! Deh, asta e. A venit, a venit, n-o să-l mai întorc din drum, or fi trecut ceasurile rele”.
“Aha!” am exclamat, ferindu-mă să fac vreo grimasă nelalocul ei.
“Şi ce, crezi că eu sunt proastă?” şi-a continuat monologul. “Am pretenţiile mele”. Eu deja mă bâţâiam de pe un picior pe altul, încurcată. “Nu scapă el aşa uşor. O baie cu spume, o muzică, un masaj… că sexul fără masaj e ca o colivă fără bomboană.”
“Sigur, ai dreptate”, i-am ţinut isonul, stăpânindu-mă cu greu să nu izbucnesc în râs. Parcă-l şi vedeam pe soţ cum se munceşte, cu limba scoasă, la masaj, spre mulţumirea nevestei.
Acestea fiind spuse, ne-am dus fiecare la treaba noastră. Ea la “program”, iar eu la piaţă, ca să iau de-o ciorbă, cu gândul la baia “cu spume” urmată de masaj. Probabil că destinul mi-o scosese în cale cu povestea asta, dar eu aveam să aflu abia peste vreo două zile. Iacătă-mă seara târziu, în pat cu al meu. “Program artistic.” 
Copilul (îl aveam doar pe cel mare pe-atunci), dincolo, dormea. Eu dedesubt, bărbatu-meu deasupra, în unghi drept. Luptă grea, ca la carte, cu năduşeală şi icneli.
“Ţe faţeti aiţea?” am auzit deodată un glăscior în întuneric, taman când să capitulez. Uitaserăm uşa de la dormitor deschisă, iar copilul pornise buimac să ne caute prin casă, neştiind de unde vin zgomotele. Cârpit de somn şi nedumerit, stătea lângă pat, cu ursuleţul de pluş spânzurat într-o mână, aşteptând un răspuns (noroc că nu avea decât vreo trei ani).
“Tati, ţe faţi lu’ mami?” a insistat. Ta-su îşi înghiţise limba şi rămăsese priponit în mijlocul patului, călare pe mami. Ca prin minune, mi-a apărut P. în faţa ochilor…
Continuarea pe Catchy.
Mai dă-o în mă-sa de zacuscă!
Avea un gust amar în gură în dimineaţa aceea. Nu dormise bine deloc şi se trezise mai devreme ca de obicei, deranjată de un gând care-o bâzâia: „Astăzi e ziua de zacuscă”. Îi plăcea toamna mai mult decât oricare alt anotimp. Nu-şi dădea seama exact de ce, dar pur şi simplu aşa era. Cu toate că simţea că se întristează câte puţin cu fiecare frunză căzută pe jos şi cu fiecare pală de vânt. Iar ploile îi provocau o plăcere amestecată cu suferinţă, ca unui animal închis în cuşcă, dar totuşi ferit, acolo, înăuntru. Se bucura de fiecare clipă de toamnă aşa cum se bucură un om care mai are puţin de trăit şi iubeşte fiecare zi care i-a mai rămas. Tocmai de aceea nu înţelegea de ce trebuie să irosească acele zile minunate făcând dulceţuri, murături şi zacuscă. Niciodată nu-i plăcuse la bucătărie. Considera că e pierdere inutilă de timp să stai ceasuri în şir tocând, fierbând, amestecând, gustând. Adevărat că nici maică-sa n-o pusese de mică, fiindcă văzuse că n-are tragere de inimă. Ei îi plăceau cu totul alte lucruri: să citească, să viseze cu ochii deschişi, să caute răspunsuri. O lăsase în pace cu cărţile şi cu gândurile ei cu tot.
Apoi se măritase şi n-avusese încotro. Trebuia să facă de toate, mai ales ca bărbatu-său era cam pretenţios. Nu-i vorbă, omul n-o obligase, mai ales că ea îi spusese din capul locului că nu ştie să gătească. La început, când erau doar ei doi, mai mâncau pe la soacră-sa. Dar nu prea-i convenea văzând ca el trage mereu la mă-sa, de parcă erau trei în căsnicie. Încet, încet, s-a dat şi ea pe brazdă. Azi o ciorbă, mâine un pilaf…ştia prea bine că dragostea bărbatului trece prin burtă. Şi, uite-aşa, trecuseră anii. Nu-i plăcea nici acum să gătească, dar pricepuse că ăsta e rostul femeii. Mai ciudat este că făcea mâncarea exact ca soacră-sa. Unele le nimerea chiar mai bine, dupa spusele lu’ bărbatu-său, mulţumit că nevasta se aseamănă din ce în ce mai mult cu cea care-l crescuse. Iar după ce veniseră şi copiii, ajunsese să stea în fiecare zi în bucătărie…
Şedea aşa în vârful patului şi se gândea la viaţa ei. Casă, bărbat, copii, serviciu. Zacuscă. Ce se alesese de toate visurile ei? De călătoriile lungi care înconjurau lumea? De oamenii deosebiţi pe care avea să-i întâlnească? De tot ce voise să realizeze? Şi de celelalte pe care le visase, dar nu ştiuse să şi le facă? În clipa asta şi-ar fi dorit să fie pe o insulă. Să se plimbe singură pe ţărm, răsfirând nisipul cu degetele de la picioare. Să nu ştie ce oră e sau ce zi. Să nu facă altceva decât să asculte valurile şi fâşâitul vântului prin frunze… I se întâmpla şi acum să viseze, era felul ei de a fugi de realitate, pentru puţin timp. Era bine şi aşa, decât deloc. Revenea apoi la viaţa ei banală. Dar astăzi nu ştia deloc ce e cu ea… Parcă era bătută sau înţepenită, parcă nici nu putea să mai gândească.
Se sculă oftând şi târşâindu-şi papucii plecă spre bucătărie. Borcanele şedeau frumos înşirate pe masă, aşteptând să fie umplute. Câteva sacoşe de rafie pline cu legume se odihneau, rezemate de perete. Simţi cum i se pune un nod în gât, şi o furie amestecată cu disperare o cuprinse. „Asta e viaţa mea? Din tot ce mi-am dorit?… Asta?” Se repezi încrâncenată la geam…
Continuarea pe Catchy
Copiii nostri sunt mai buni?
Acesta este, desigur, un articol pentru părinţi. Însă, dacă stau bine să mă gândesc, ar putea fi la fel de bine şi pentru unchi, mătuşi, bunici sau alte rude. Deci, este un articol pentru toţi cei care au copii prin preajmă.
Nu se poate să nu fi observat cât suntem de subiectivi atunci când vine vorba despre copiii noştri. Întotdeauna ei sunt „cei mai cei”. Cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai cuminţi. Adică ei nu sunt chiar aşa de fapt, dar noi îi vedem astfel. Nu zice nimeni că privim cu toţii prin ochelari de cal. Ci, mai degrabă, că simţim realitatea, dar nu-i sesizăm dimensiunile. Fiindcă anumite lucruri sunt evidente, oricât am vrea noi să le ţinem sub preş. Spre exemplu, îţi vezi băieţelul urlând şi tăvălindu-se prin parc, dintr-un motiv sau altul, sub ochii părinţilor şi ai oamenilor de prin preajmă. Îl iei de-acolo, încerci să-l calmezi, eventual îl cerţi, ce mai, îţi faci datoria de părinte.
Poate chiar te superi un pic. În sinea ta, însă, te gândeşti că “nu s-a tăvălit el degeaba, cineva trebuie să-i fi făcut ceva”. Ai şi o explicaţie: „Deh, e copil, e o vârstă critică, cu tantrum-uri şi tot ce trebuie.” Sau, şi mai rău: „Daca celălalt copil i-ar fi dat jucăria, nu s-ar fi întâmplat nimic”. Ia să fi facut aşa copilul altuia! Ce-ai fi gândit atunci? Ai mai fi fost la fel de îngăduitor? Sau: la serbare, fetiţa ta e cea mai frumoasă, cu siguranţă. Nici nu-ţi dai seama că abia o deosebeşti dintre celelalte, fiindcă toate au vrut sa fie Elsa şi au rochiţele identice. Şi ce glas frumos are! Desigur că al ei se aude cel mai grozav în amalgamul de voci mititele. N-ai timp să observi că poate şi celelalte fetiţe sunt drăguţe, poate şi altele cântă frumos, poate un băieţel a spus poezia fără greşeală.
Nu-i nimic rău în asta, dimpotrivă, e absolut normal să ne iubim copiii, să-i protejăm, să fim părtinitori. Aşa e în legea firii. E o cerinţă a evoluţiei. Şi animalele îşi apără şi îşi iubesc puii. Pe ai lor, nu pe ai altora.
Mă deranjează totuşi ipocrizia. Paiul pe care unii părinţi îl văd în ochiul altora, în timp ce nu se sinchisesc de bârna din al lor. Să-mi fie cu iertare, dar am constatat, din punctul ăsta de vedere, că părinţii sunt de două feluri: cei (cât de cât) cu picioarele pe pământ şi cei care trăiesc într-un univers paralel. Din fericire, majoritatea e reprezentată de prima categorie: se mai uită în jur, mai aud şi ce zic alţii (chiar dacă uneori se fac că plouă), mai smulg câte o laudă şi pentru copiii altora. Într-un cuvânt, acceptă că toată lumea are loc sub soare. A doua categorie, în schimb, e cea care-ţi dă replica: „Eu îmi cred copilul”, atunci când îi comunici că odorul personal a comis-o. Fără să verifice, fără să chestioneze în vreun fel pârâtul. Eventual de faţă cu el, astfel încât progenitura să înveţe o lecţie importantă: „Pot sa fac orice, că mama/tata mă cred doar pe mine.” Nu spun să-l ia la rost din prima, spun că ar fi normal să analizeze un pic situaţia împreună cu protagoniştii. Eventual să îşi dea seama că n-ai venit la el să reclami ceva fiindcă te-ai trezit cu faţa la cearceaf. Dacă, în schimb, vine odrasla şi-i spune că i-a făcut X ceva, sigur va avea grijă să-l tragă la răspundere pe respectivul. Fiindcă, nu? Copilul lui are mereu dreptate! E atât de mândru! Că, doar, ce iese din pisică, şoareci mănâncă.
Ştii când te duci la şcoală şi-ţi spune învăţătoarea: „Copilul dumitale a făcut cutare”. Modelul ăsta de părinte ce va răspunde? „Dar cum, doamnă, numai pe-al meu îl vedeţi? E singurul din clasă care a greşit?” Poate că da, poate că nu. Nu are nici o importanţă, iar doamna, dacă-i pe fază, îi va spune: „Mă înşel eu sau dumneata ai un singur copil la mine in clasă? Exact despre acela vorbeam… În ceea ce-i priveşte pe alţii, voi discuta cu părinţii respectivi”. Şi ar mai fi multe exemple, dar mă opresc aici. Sunt sigură că aţi prins ideea.
Fiecare copil este unic pentru părintele lui. E rodul genelor, al eforturilor, al sacrificiilor părintelui. Al grijii şi al iubirii lui. Nu spun să-ţi cerţi copilul din orice. Nu spun să nu-l asculţi, să-l pedepseşti sau să-i spui că nu e bun de nimic. Nu spun să nu-l crezi sau să nu-i arăţi că-l iubeşti. Spun să fim realişti. Să cântărim cu atenţie situaţiile. Să ne comportăm ca nişte adulţi, pentru că el va învăţa de la noi. Să facem toate astea, şi ceva pe deasupra. Fiindcă la un moment dat tot vom culege ce am semănat. Vom culege roadele şi noi, şi copiii noştri, şi restul lumii…
Foto: empoweringparents.com
Bucatele de fericire
În copilărie aveam o cutiuţă mică de tablă în care strângeam o comoară: şiraguri vechi de perle, cercei desperecheaţi, broşe ruginite, inele cu pietre lipsă, mărţisoare, panglici deşirate. O ţineam ascunsă, dar o scoteam la iveală din când în când, ca să mă bucur de comoară. Luam fiecare obiect în mână şi-l studiam cu atenţie. Îmi făcea plăcere să le ating, să le admir. Le ştiam ale mele. Erau bucăţelele mele de fericire, strânse laolaltă. Sau, cel puţin, aşa simţeam atunci.
Acum nu mai sunt copil. Sunt femeie. O femeie ca toate celelalte, cu zile mai bune şi zile mai rele. Sunt fericită? Uneori. Alteori sunt tristă. Obosită. Sau grăbită. Uneori nu văd fericirea, deşi ea există. Alteori doar mă întreb pe unde o fi. Dar aşa suntem toţi, nu?
Fericirea? Ştie cineva ce e cu adevărat? Fericirea mea e şi a ta? Are vreo formă? Vreo culoare? Poţi s-o atingi? S-o vezi? Ar trebui să fie ceva neîntrerupt? Nu ştiu. Dar cred că nu ar trebui să ne gândim la fericire. Cu atât mai puţin s-o vânăm. Cred că ar trebui să o lăsam să vină la noi, nu să ne zbatem căutând-o cu tot dinadinsul. S-o lăsăm să se întâmple atunci când vrea ea.
Fericirea mea e împărţită în mii de bucăţele. E ca un puzzle pe care îl fac şi-l refac în fiecare zi. Uneori piesele se potrivesc imediat. Alteori, trebuie să mai aştept. Poate chiar s-o iau de la capăt. Dar nu-i nimic, am răbdare. Ştiu că cel mai important e să am piesele. Poate într-o buna zi tabloul va fi complet. Şi între timp adun, bucăţică cu bucăţică. Un “te iubesc”. Zâmbetul copiilor mei. O vorbă bună. Un cântec răscolitor. O dimineaţa senină. Un început… Ne trebuie uneori atât de puţin pentru a fi fericiţi!
Greşim oare dacă ne mulţumim cu fericiri mai mici? Fericirea trebuie neapărat sa fie mare? Trebuie sa fie deplină? Tot nu ştiu. Dar eu sunt recunoscătoare pentru bucăţelele mele de fericire. Le adun într-o cutie veche de tablă, pe care o ţin într-un loc secret. Din când în când, mă ascund şi eu acolo, o deschid şi mă bucur de comoară.
Foto: www.theminimalists.com
7 lucruri de facut inainte de a avea copii
Încă nu ai copii ? Atunci acest articol îţi va fi de folos. Ai deja? Nu te îngrijora, nu am de gând să te bat la cap spunându-ţi cum să-i creşti, ba dimpotrivă. De fapt, nici nu va fi vorba despre copii, ci despre tine.
Eu, una, am crezut multă vreme că întreaga viaţă mi se va schimba când vor sosi copiii. Că dintr-odată voi deveni o persoană nouă, cu altă perspectivă asupra lumii. Că am să fiu pătrunsă de importanţa rolului de mamă. Că voi fi puternică și hotărâtă. Voi şti exact ce am de făcut şi voi gestiona cu succes evenimentele zilnice. Eram sigură că am să mă descurc. Şi niciodată zâmbetul nu-mi va lipsi de pe faţă. Asta cu zâmbetul să ştii că s-a adeverit! În ceea ce priveşte descurcatul… am făcut-o până la urmă, că n-am avut încotro.
În aşteptarea “acelui”moment, zilele fără copii erau numărate. Mi se păreau total anoste. Ardeam de nerăbdare să văd şi eu cum e să fii părinte. Fusesem prevenită, bineînţeles, că nu va fi uşor. Că trebuie să ai nervii tari. Dar asta e o minciună! Pot să îţi spun acum, cu mâna pe inimă, că cel mai important pentru nervi e să fie elastici. Fiindcă vor fi întinşi şi răsuciţi de mii de ori. Vor fi călcaţi în picioare şi resuscitaţi. Eu zic că am noroc din punctul ăsta de vedere, ai mei încă rezistă.
Dacă am regrete? Sigur! Mi-e dor de viaţa mea liniştită de dinainte. De zilele pe care mi le cheltuiam după bunul plac. De nopţile tihnite. De liniştea casei şi de savoarea plictiselii. De persoana mea, cu care mă întâlneam în fiecare zi. Multe le-aş vrea înapoi, dar ce rost are să mă opintesc ca râma-n piatră? S-ar mai schimba ceva? Ar fi mai bine? La mine, nu. Tu, fără doar şi poate, ai putea să profiţi de timpul pe care-l mai ai. Uite, fiindcă sunt în toane bune, am să te ajut un pic. Ţi-am pregătit o “listă cu lucruri de făcut, ca să nu-ţi pară rău pe urmă”. Atenţie, însă! Pentru un efect maxim, parcurge-o înainte de a avea copii. Deşi e preventivă, nu va înlocui nicidecum “pastila de a doua zi”.
- Fă sex. Oricând, oriunde şi oricum. Simte-te bine, zbiară, urcă-te pe mese. Îmbracă-te în subretă, uită-te la filme deocheate…sau orice altceva îţi va mai trece prin cap. Când vei avea deja copii, se va fi terminat cu astea. Atunci o să crezi că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior dacă mai apucaţi să dormiţi împreună. Singuri. Sexul în afara patului va fi deja un condiment. Iar cel în afara casei, o adevarată aventură.
- Plimbă-te peste tot. Vizitează. Savureaza-ţi concediile. Bucură-te de liniştea din camera de hotel. Bucură-te când îţi pregăteşti valiza micuţă, fiindcă nu ştii încă ce înseamnă un bagaj adevărat. Bucură-te de orele de plajă, oricât de nepotrivite ar fi. Mănâncă de prânz la 17 dacă ai chef, nu urlă nimeni lângă tine de foame. Bea şi-un pahar de vin la cină, fără teamă. Nu trebuie să duci pe nimeni la culcare, în afară de tine, desigur…
Continuarea pe Catchy
Domnule doctor, nu ma doare laba
By Intre lumi
Am fost la doctor, nu demult. Mă durea undeva în zona cervicală şi uşor în zona lombară. Sper să nu fi încurcat zonele, am uitat anatomia învăţată la şcoală. Aveam o trimitere de la medicul de famile dar, pentru a face nişte proceduri (nu ştiu cum se numesc altfel), trebuia să mă vadă medicul balneofizioterapeut.
Doctorul, o persoană supraponderală, aşezat pe un scaun mult mai mic decât greutatea lui, mă întreabă scurt: „Ce vă doare?” Eu încerc să mă ridic şi să-i arăt locurile dureroase. El, disperat cumva, îmi spune înainte de a ajunge ca eu să indic cu mâna locul dureros: „Nu-i nevoie să vă ridicaţi. Nu vă ridicaţi, v-a spus cineva să vă ridicaţi? Răspundeţi doar la întrebări.”
Mă aşez cuminte iar pe scaun şi umează întrebarea doctorului: „Durerea din spate coboară pe picior până în labă?” Mă uit ciudat la el şi-i răspund că nu, nu mă doare „laba” şi că e localizată la spate şi dau să mă ridic, ca să-i arat locul dureros. „Staţi jos, nu e nevoie să vă ridicaţi şi să-mi arataţi. V-a spus cineva să vă ridicaţi?” Mă aşez iar pe scaun şi urmează întrebarea: „Durerea de la spate coboară înspre genunchi?” Îi răspund că NU, e localizată într-un punct la spate şi, cu frică, dau să-i arat locul dureros. Se uită la mine sever şi renunţ să-i arat locul dureros. ”Mda. Deci coboară până în labă durerea” îl aud spunând din nou. Mă uit la el ciudat şi-i zic iar :
– Nu coboară nici la genunchi şi nici la labă domnule doctor, mă doare spatele într-un loc unde nu-mi permiteţi să vă arat.
– Nu-i nevoie să vă ridicaţi, doamnă, şi nici să arataţi, eu înţeleg. Am să vă dau nişte proceduri , ceva mai multe, fiindcă, dacă durerea coboară până la labă, e cam grav. (Spune el senin).
Încep să râd. Râd aproape în hohote. Ştiam că e de plâns, dar deja mă imaginam într-o schiţă din Caragiale.
– Ce vă distraţi aşa, doamnă? Nu ştiţi cât e de periculos să vă coboare durerea până la labă? – îl aud spunând din nou.
– Domnul doctor, nu prea ştiu de ce tot o daţi cu laba, că mă înnebuniți. Nu mă doare, domnule, nicio labă, nici genunchiul, nu coboară nimic din spatele meu, stă pe loc şi mă doare. Spuneţi drept, domnule doctor, suntem la camera ascunsă? – îi spun râzând aproape, dar deja iritată de situaţie. ––
– Mda. Am uitat, e clar, vă doare spatele, ştiu ce proceduri vă dau. – răspunde el mai serios ca până atunci, foindu-se neliniştit pe scaunul lui mic.
În timp ce scrie, îl întreb :
– În timpul procedurilor pot să fac sport? … Să merg la sală?
Îşi ridică ochii senini şi goi spre mine, stă ceva timp să se gândească, îi închide uşor şi zice:
-Doamnă, m-aţi încuiat complet. Nu ştiu să vă răspund, întrebaţi şi dumneavoastră la kinetoterapie. Sigur ştie fata aia.
Nu am reacţionat, fiindcă, mi se părea imposibil să mi se întâmple mie asta. Am vrut să-l cert, am vrut să spun mai departe, am vrut să plec în timp ce-mi dădeam seama că acest doctor nu renunţa la durerea şi laba lui, dar, ca orice român „adevărat”, am plecat să-mi văd de durerea mea. De durerea mea, care nu cobora nici la genunchi şi nici la labă, ca să citez „personajul” din Caragiale. La kineto, am dat peste o fată profesionistă, care mi-a răspuns la toate întrebările mele. M-a lăsat să-i arat unde mă doare şi chiar îi mulţumesc şi virtual. Sigur, n-o să mai merg niciodată acolo, îl sancţionez în felul meu. Dar ei sunt acolo numai din vina noastră, nu? Lipsa de atitudine ne limitează şi chiar ne poate ucide uneori. Mă simt vinovată că mi-am văzut de durerea mea, care nu voia să coboare până unde ducea imaginaţia doctorului. Mă simt vinovată că am râs în loc să-l fac pe el să plângă. Mă simt vinovată.
Mistreata Neprietenoasa 