“ Am bătut-o până am umplut-o de semne”

Publicat pe

Dacă există ceva mai rău decât boala, acel lucru e să stai la uşa unui doctor, iar înaintea ta să fie un şir lung de persoane care nu sunt nici ele acolo din plăcere. Iar dacă e ceva chiar mai rău, asta nu poate purta decât un nume: „Cabinet de pediatrie”. Vei găsi în preajma acelui loc nişte făpturi numite generic părinţi, acum nedormiţi, îngrijoraţi, nervoşi sau grăbiţi. E lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, emoţiile şi aşteptarea (reminiscenţă a cozilor impregnate în memoria colectivă) scot la iveală lucruri  ce n-ai fi crezut că se pot ascunde în fiinţe dintre cele mai paşnice.

Presupunând ca ai putea cumva  să le asculţi gândurile, cred că ele ar suna cam aşa: „Chiar nu vedeţi? Nici n-ar trebui să aştept la rând. Copilul meu… se vede clar că e cel mai bolnav de aici”. Sau: „Oare mai durează mult? Până-mi dă trimiterea se încălzeşte borcănelul ăsta cu caca, degeaba l-am ţinut de aseară la rece.”” A intrat de 15 minute, ce face, îi dă în bobi? Îşi bea cafeaua? Parcă văd că mă sună iar ăştia de la serviciu!”. Ori: „Pfuui! Ia te uită şi la ăla ce strănută! Aoleu, ce muci verzi are! Asta e… n-ai ce face, vii aici cu una şi pleci cu zece”. Apoi, desigur, paiul din ochiul vecinului: „Ăia doi din colţ…ce plozi enervanţi! Zici că au crescut în junglă. Iar maică-sa… Se face că nu vede. Normal, stă pe facebook, nu e în stare să-i potolească.”

Să spunem că are noroc şi, în cazul ăsta, părintele poate să prindă un scaun. Stă acolo şi aşteaptă, că n-are încotro, fremătând de nervi şi de nerăbdare. Între timp, copilul care s-a plictisit îngrozitor, se agită, n-are stare sau plânge înfundat. Nu vrea la “nenea  doctorul”, că e sănătos tun, în opinia lui. Într-adevăr, ca prin minune, nu mai are decât un pic de febră şi parcă nici urechea nu-l mai doare aşa de rău. “Următorul!” se aude din când în când o chemare ce are darul de a trezi la viaţă, pentru câteva secunde, bietele fiinţe forţate de împrejurări să respire acelaşi aer, minute sau ore în şir. Însă doar una dintre ele va intra în cabinet… Speranţele care le umpluseră inimile se năruie la fel de brusc cum s-au iscat şi oamenii recad în toropeala aşteptării.

……

M. e o tânără blondă, înaltă şi subţirică, îmbrăcată îngrijit. E o zi călduţă şi frumoasă de toamnă, iar dânsa e bine dispusă. Are noroc, fiindcă poate ocupa un loc afară, pe una dintre băncuţele aflate în curticica din faţa cabinetului, alături de alţi câţiva părinţi. Copilul de patru-cinci ani care o însoţeşte aleargă, sare, copil-batut1chicoteşte. Mama, vigilentă, îl previne: „Nu ţopăi, nu fugi, ai să cazi”. Inevitabilul se întâmplă, copilul se împiedică şi se loveşte la genunchi.Vine, cu ochii plini de lacrimi, cerând îndurare şi un pic de afecţiune: „Pupă-mă, mama, pupă-mă”. Femeia se uită la el cu o faţă îngheţată : „Ţi-am spus mai devreme să te potoleşti.” Copilul ştie doar că îl doare şi plânge, repetând: „Pupă-mă…” „N-am ce să-ţi fac, trebuia să asculţi”, vine răspunsul categoric. Băieţelul insistă:”Pupă-mă, pupă-mă”. „Taci din gură odată, că o încasezi”, scrâşneşte ea, aruncând în acelaşi timp micuţului o privire înfricoşătoare. Aproape că poţi vedea cu ochii minţii firicelul de spumă care se scurge în colţul gurii mamei-câine. „Nuuu!” începe să urle copilul şi mai tare. M. îsi pierde cumpătul şi slobozeşte asupra micuţului un potop de palme şi cuvinte rele: „Afurisitule, nu te mai potoleşti o dată? M-am săturat, îmi vine să te calc în picioare!” Oamenii privesc uimiţi, neîndrăznind vreunul să intervină. Femeia continuă să spumege, vorbind de data asta către cei din jur.”Nu înţelege, zici că e animal. Degeaba-i spun: nu face cutare, nu sări, nu te urca…el face numai pe dos, întradins, ca să mă enerveze. Până nu-l omor cu bătaia nu se potoleşte”. Îl smuceşte cu putere de mânuţă şi îl aşează lângă ea pe bancă, spunându-i  printre dinţi: „Stai aici lângă mine şi nu te mai mişca”. „Nu vrea să înţeleagă şi pace. Ştiţi ce mi-a făcut astă-vară?” continuă ea şirul confesiunilor către ceilalţi părinţi, ridicând un pic vocea. „S-a urcat pe un dulap şi a căzut de acolo în cap. În cap, vă daţi seama? Doamne, şi cât am mai umblat cu el prin doctori! Păi asta îmi trebuia mie? N-am destule probleme? Şi de ce? Fiindcă nu vrea să asculte? E o pacoste. De când l-am născut am avut numai belele cu el.” În gura ei, vina copilului care se rănise este atât de mare încât nu poate fi întrecută decât de o vină şi mai mare, aceea de a se fi ivit pe lume. „E copil, doamnă”…

Continuarea pe Catchy

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s