Prin ochi de mistreata

Copiii nostri sunt mai buni?

Publicat pe

 Acesta este, desigur, un articol pentru părinţi. Însă, dacă stau bine să mă gândesc, ar putea fi la fel de bine şi pentru unchi, mătuşi, bunici sau alte rude. Deci, este un articol pentru toţi cei care au copii prin preajmă.

Nu se poate să nu fi observat cât suntem de subiectivi atunci când vine vorba despre copiii noştri. Întotdeauna ei sunt „cei mai cei”. Cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai cuminţi. Adică ei nu sunt chiar aşa de fapt, dar noi îi vedem astfel. Nu zice nimeni că privim cu toţii prin ochelari de cal. Ci, mai degrabă, că simţim realitatea, dar nu-i sesizăm dimensiunile. Fiindcă anumite lucruri sunt evidente, oricât am vrea noi să le ţinem sub preş. Spre exemplu, îţi vezi băieţelul urlând şi tăvălindu-se prin parc, dintr-un motiv sau altul, sub ochii părinţilor şi ai oamenilor de prin preajmă.  Îl iei de-acolo, încerci să-l calmezi, eventual îl cerţi, ce mai, îţi faci datoria de părinte.

Poate chiar te superi un pic. În sinea ta, însă, te gândeşti că “nu s-a tăvălit el degeaba, cineva trebuie să-i fi făcut ceva”. Ai şi o explicaţie: „Deh, e copil, e o vârstă critică, cu tantrum-uri şi tot ce trebuie.” Sau, şi mai rău: „Daca celălalt copil i-ar fi dat jucăria, nu s-ar fi întâmplat nimic”. Ia să fi facut aşa copilul altuia! Ce-ai fi gândit atunci? Ai mai fi fost la fel de îngăduitor? Sau: la serbare, fetiţa ta e cea mai frumoasă, cu siguranţă. Nici nu-ţi dai seama că  abia o deosebeşti dintre celelalte, fiindcă toate au vrut sa fie Elsa şi au rochiţele identice. Şi ce glas frumos are! Desigur că al ei se aude cel mai grozav în amalgamul de voci mititele. N-ai timp să observi că poate şi celelalte fetiţe sunt drăguţe, poate şi altele cântă frumos, poate un băieţel a spus poezia fără greşeală.Does-Your-Child-Manipulate-You-with-Bad-Behavior_Newsletter

Nu-i nimic rău în asta, dimpotrivă, e absolut normal să ne iubim copiii, să-i protejăm, să fim părtinitori. Aşa e în legea firii.  E o cerinţă a evoluţiei. Şi animalele îşi apără şi îşi iubesc puii. Pe ai lor, nu pe ai altora.

Mă deranjează totuşi ipocrizia. Paiul pe care unii părinţi îl văd în ochiul altora, în timp ce nu se sinchisesc de bârna din al lor. Să-mi fie cu iertare, dar am constatat, din punctul ăsta de vedere, că părinţii sunt de două feluri: cei (cât de cât) cu picioarele pe pământ şi cei care trăiesc într-un univers paralel. Din fericire, majoritatea e reprezentată de prima categorie: se mai uită în jur, mai aud şi ce zic alţii (chiar dacă uneori se fac că plouă), mai smulg câte o laudă şi pentru copiii altora. Într-un cuvânt, acceptă că toată lumea are loc sub soare. A doua categorie, în schimb, e cea care-ţi dă replica: „Eu îmi cred copilul”, atunci când îi comunici că odorul personal a comis-o. Fără să verifice, fără să chestioneze în vreun fel pârâtul. Eventual de faţă cu el, astfel încât progenitura să înveţe o lecţie importantă: „Pot sa fac orice, că mama/tata mă cred doar pe mine.” Nu spun să-l ia la rost din prima, spun că ar fi normal să analizeze un pic situaţia împreună cu protagoniştii. Eventual să îşi dea seama că n-ai venit la el să reclami ceva fiindcă te-ai trezit cu faţa la cearceaf. Dacă, în schimb, vine odrasla şi-i spune că i-a făcut X ceva, sigur va avea  grijă să-l tragă la răspundere pe respectivul. Fiindcă, nu? Copilul lui are mereu dreptate! E atât de mândru! Că, doar, ce iese din pisică, şoareci mănâncă.

Ştii când te duci la şcoală şi-ţi spune învăţătoarea: „Copilul dumitale a făcut cutare”. Modelul ăsta de părinte ce va răspunde? „Dar cum, doamnă, numai pe-al meu îl vedeţi? E singurul din clasă care a greşit?” Poate că da, poate că nu. Nu are nici o importanţă, iar doamna, dacă-i pe fază, îi va spune: „Mă înşel eu sau dumneata ai un singur copil la mine in clasă? Exact despre acela vorbeam… În ceea ce-i priveşte pe alţii, voi discuta cu părinţii respectivi”. Şi ar mai fi multe exemple, dar mă opresc aici. Sunt sigură că aţi prins ideea.

Fiecare copil este unic pentru părintele lui. E rodul genelor, al eforturilor, al sacrificiilor părintelui. Al grijii şi al iubirii lui. Nu spun să-ţi cerţi copilul din orice. Nu spun să nu-l asculţi, să-l pedepseşti sau să-i spui că nu e bun de nimic. Nu spun să nu-l crezi sau să nu-i arăţi că-l iubeşti. Spun să fim realişti. Să cântărim cu atenţie situaţiile. Să ne comportăm ca nişte adulţi, pentru că el va învăţa de la noi. Să facem toate astea, şi ceva pe deasupra. Fiindcă la un moment dat tot vom culege ce am semănat. Vom culege roadele şi noi, şi copiii noştri, şi restul lumii…

Foto: empoweringparents.com

Anunțuri

7 lucruri de facut inainte de a avea copii

Publicat pe

Încă nu ai copii ? Atunci acest articol îţi va fi de folos. Ai deja? Nu te îngrijora, nu am de gând să te bat la cap spunându-ţi cum să-i creşti, ba dimpotrivă. De fapt, nici nu va fi vorba despre copii, ci despre tine.

Eu, una, am crezut multă vreme că întreaga viaţă mi se va schimba când vor sosi copiii. Că dintr-odată voi deveni o persoană nouă, cu altă perspectivă asupra lumii. Că am să fiu pătrunsă de importanţa rolului de mamă. Că voi fi puternică și hotărâtă. Voi şti exact ce am de făcut şi voi gestiona cu succes evenimentele zilnice. Eram sigură că  am să mă descurc. Şi niciodată zâmbetul nu-mi va lipsi de pe faţă. Asta cu zâmbetul să ştii că s-a adeverit! În ceea ce priveşte descurcatul… am făcut-o până la urmă, că n-am avut încotro.

În aşteptarea “acelui”moment, zilele fără copii erau numărate. Mi se păreau total anoste. Ardeam de nerăbdare să văd şi eu cum e să fii părinte. Fusesem prevenită, bineînţeles, că nu va fi uşor. Că trebuie să ai nervii tari. Dar asta e o minciună! Pot să îţi spun acum, cu mâna pe inimă, că cel mai important pentru nervi e să fie elastici. Fiindcă vor fi întinşi şi răsuciţi de mii de ori. Vor fi călcaţi în picioare şi resuscitaţi. Eu zic că am noroc din punctul ăsta de vedere, ai mei încă rezistă.where-do-you-go-to-my-darling

Dacă am regrete? Sigur! Mi-e dor de viaţa mea liniştită de dinainte. De zilele pe care mi le cheltuiam după bunul plac. De nopţile tihnite. De liniştea casei şi de savoarea plictiselii. De persoana mea, cu care mă întâlneam în fiecare zi. Multe le-aş vrea înapoi, dar ce rost are să mă opintesc ca râma-n piatră? S-ar mai schimba ceva? Ar fi mai bine? La mine, nu. Tu, fără doar şi poate, ai putea să profiţi de timpul pe care-l mai ai. Uite, fiindcă sunt în toane bune, am să te ajut un pic. Ţi-am pregătit o “listă cu lucruri de făcut, ca să nu-ţi pară rău pe urmă”. Atenţie, însă! Pentru un efect maxim, parcurge-o înainte de a avea copii. Deşi e preventivă, nu va înlocui nicidecum “pastila de a doua zi”.

  1. Fă sex. Oricând, oriunde şi oricum. Simte-te bine, zbiară, urcă-te pe mese. Îmbracă-te în subretă, uită-te la filme deocheate…sau orice altceva îţi va mai trece prin cap. Când vei avea deja copii, se va fi terminat cu astea. Atunci o să crezi că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior dacă mai apucaţi să dormiţi împreună. Singuri. Sexul în afara patului va fi deja un condiment. Iar cel în afara casei, o adevarată aventură.
  2. Plimbă-te peste tot. Vizitează. Savureaza-ţi concediile. Bucură-te de liniştea din camera de hotel. Bucură-te când îţi pregăteşti valiza micuţă, fiindcă nu ştii încă ce înseamnă un bagaj adevărat. Bucură-te de orele de plajă, oricât de nepotrivite ar fi. Mănâncă de prânz la 17 dacă ai chef, nu urlă nimeni lângă tine de foame. Bea şi-un pahar de vin la cină, fără teamă. Nu trebuie să duci pe nimeni la culcare, în afară de tine, desigur…

Continuarea pe Catchy

 

L-am găsit în pat cu…altul

Publicat pe Actualizat pe

”Iubesc o femeie”. Acestea sunt vorbele unei femei şi se regăsesc într-o confesiune dureroasă către prietena ei. E o poveste reală, peste care am dat întâmplător zilele astea. Nu că ar părea ceva ireal în dragostea unei femei pentru altă femeie. Nu, povestea e puţin mai complicată. ”Femeia iubită” este, de fapt, bărbatul cu care e căsătorită de mulţi ani. Bărbat cu care are în comun, pe lângă multe altele, şi doi copii. Şi pe care îl găseşte în pat cu un alt bărbat, într-o ipostază mai mult decât tandră, interpretând rolul ”femeii”.11850436_955738061131840_3693468460262548926_o

Bun, nu e o poveste chiar atât de surprinzătoare, se întâmplă şi la case mai mari. Surprinzătoare mi se par reacţiile protagoniştilor. Bărbatul susţine cu tărie că nu se poate rupe în două. Conştientizează situaţia, dar nu-şi poate nega sentimentele. Spune că, pe de o parte, o iubeşte pe ea şi nu-şi poate închipui viaţa fără cei doi copii. Pe de altă parte, nu poate renunţa sub nici o formă la amant, pentru că-l iubeşte şi pe el. Femeia, la rându-i, are nişte sentimente foarte profunde pentru soţ, plus o istorie de viaţă în comun, plus cei doi copii. E chinuită de durere, de dezgust si de nehotărâre în privinţa viitorului.

Aici apare dilema. Apar întrebările. Până unde poate să meargă iubirea? Sau, mai bine zis, este aceasta iubire? Iubirea bărbatului este alcătuită din două iubiri? Sau din jumătăţi alăturate? Este un cerc vicios în care se învârt cei trei protagonişti şi personajele colaterale, copiii? Era diferit oare dacă amanta era femeie? Se putea accepta mai uşor? Ar fi fost mai simplu de gestionat situaţia?…

Continuarea pe Catchy

Cand prea mult „bine” nu e bine

Publicat pe

Iubirea este subiectul cel mai discutat, cantat, laudat, disecat sau injurat, din toate timpurile. De fapt, fenomenul asta caruia i se spune „iubire” e o nebuloasa. Nimeni nu detine adevarul absolut in privinta ei, nimeni nu stie cu adevarat ce este. Mai degraba, stim cu siguranta ce „nu este”, adica nimic palpabil sau cuantificabil. Rezultand deci ca e o chestiune vaga si cu totul subiectiva, asta inseamna ca fiecare intelege ce vrea, simte ce poate, si, bineinteles, toti ne dam cu parerea. Ce nu mi-e clar, insa, in treaba asta, este de ce unii se cred mai destepti si incearca sa ne indoctrineze pe noi, gloata, cu mituri penibile despre iubire. Daca iei in mana trei reviste pentru femei, in doua dintre ele iti vor fi descrise „partenerul perfect” si „relatia ideala”, si cum sa faci ca sa le gasesti. Si asta nu numai in reviste… Iar noi, biete muritoare de rand, ajungem sa ne intrebam: „Oare cum o fi bine?”couple_3001929b

„EL” trebuie sa fie frumos, destept si devreme acasa. Trebuie sa fie atent la nevoile tale, si sa-ti satisfaca dorintele la cel mai mic semn. Sa fie tandru si sa te adore, iar sexul sa fie dumnezeiesc. Bineinteles, tu nu vei apuca niciodata sa fii nervoasa sau nemultumita, fiindca el nu se cearta cu tine, nu te contrazice, traieste cu impresia ca tu esti centrul universului. Esti ascultata cand ai ceva de spus, esti incurajata si complimentata. In plus, iti sare mereu in ajutor cand vine vorba de treburi casnice sau de cresterea copiilor. Petreceti o gramada de momente superbe, impreuna, si colectionati numai amintiri frumoase. Pe langa toate astea, doamne-fereste sa se uite cumva dupa altele! TU esti rasfatata, si stapana. si regina lui. Si te iubeste curat si neconditionat, in vecii vecilor, amin.

TU, desigur, ar trebui sa fii total lipsita de suflet ca sa nu-i raspunzi cu aceeasi moneda… Deci il iubesti si tu ca o nebuna, si te porti exemplar cu el. Si veti trai fericiti si netulburati de nimeni si de nimic, pana la adanci batraneti. Iata reteta relatiei perfecte!

Lasand la o parte faptul ca, oricum, nimeni nu-l va gasi vreodata pe „d-l Perfect” decat in filme, consider ca o femeie normala nu ar trebui sub nici o forma sa si-l doreasca. Pe el sau „relatia ideala”. Si am sa va spun si de ce cred asta. In primul rand, eu as innebuni daca cineva mi-ar da mereu dreptate. As trai cu impresia ca ori ma minte frumos, ori nu-l intereseaza subiectul si atunci zice ca mine, ori are vreun interes. Sau e atat de moale, incat ii e frica sa ma contrazica. Ori, pur si simplu, e batut in cap si nu poate judeca situatia. O tampenie si mai mare mi se pare sa petreci foarte mult timp cu partenerul. Nu zic sa fiti despartiti cu lunile, dar statul cioc in cioc mi se pare calea cea mai rapida catre plictiseala. De asemenea, mangaierile si vorbele de iubire au si ele rostul lor. Ca daca mi-ar spune de  zece ori pe zi „te iubesc”, cred ca a unspea oara as incepe sa-mi smulg parul si sa urlu, ori i-as da lui cu ceva in cap.

Iar certurile consider ca sunt esentiale intr-un cuplu. Mi se pare absolut stupid sa nu te certi DELOC. Orice om mai are zile proaste, momente de furie, nemultumiri (chiar si din afara relatiei), pe care are nevoie sa le exprime. Si fiindca nu putem fi toti zen, mi se pare normal sa gasesti acasa pe cineva capabil sa se certe cu tine. Si apoi, ce poate fi mai dulce decat o impacare dupa furtuna, intre doi oameni care se iubesc?

La fel, un mic fior de gelozie nu strica deloc. „Amenintarile” din afara stimuleaza simturile si spiritul de competitie. Poate chiar te determina sa-ti vezi partenerul intr-o lumina noua. Iar faptul ca „jucaria” ta e ravnita si de altele te face sa fii mandra de tine si sa lupti pentru ea. Castigarea acestui „concurs” te va face sa apreciezi si mai mult ceea ce ai deja.

Departe de mine gandul de a promova nefericirea in relatie. Eu nu spun, feresca sfantul, sa te omoare in bataie sau sa te insele pe toate drumurile. Nu spun nici ca trebuie sa te certi intruna, sa nu te bage-n seama, sau sa te faca sa te simti ultimul om (asta e cu totul alta discutie). Spun doar ca prea mult „bine” ar face mai mult rau decat bine. Spun ca o relatie normala are urcusuri si coborasuri. Are bine si rau, bucurii si dezamagiri. Are sare si piper. Imagineaza-ti ca relatia ta e un joc de tenis, iar celalalt iti serveste de fiecare data o minge perfecta. La un moment dat nici nu-ti mai vine sa alergi dupa ea, nu mai esti surprinsa, nu mai ai chef sa lupti, iar jocul in sine isi pierde scopul.

Ca sa nu mai zic ca, oricum, o relatie cu prea mult „bine”, de fapt nu miroase a bine. De cate ori nu s-a dovedit ca ceea ce e prea frumos nu e de fapt decat o iluzie? Sau in cel mai fericit caz, un foc de paie care se stinge tot atat de repede dupa cum s-a aprins? De cate ori Fat-frumos nu era decat Zmeul? La drept vorbind, relatiile astea ideale exista mai mult pe ecran sau pe hartie. Ceea ce inseamna ca nici nu ne paste un pericol prea mare de a gasi un partener perfect si o relatie sublima, de fapt. Sigur, putem sa visam, sa suspinam, sa ne imaginam. Putem sa citim romane siropoase si reviste lucioase sau sa ne uitam la filme clasice. Putin romantism n-a omorat pe nimeni, atata timp cat capul ramane pe umeri si personajele acolo unde le e locul. Atata timp cat facem diferenta intre basme si realitate. Pentru ca, nu-i asa? In realitate lucrurile sunt cu totul altfel. Si, la drept vorbind, noi nu traim nici pe ecrane, nici pe hartie. Traim in viata reala…

Foto: telegraph.co.uk

Nu mai dati cu pietre-n Facebook!

Publicat pe Actualizat pe

Ce vietuitoare ciudata mai e si trestia asta ganditoare, numita OM…! Omul a evoluat (si continua s-o faca), datorita unei apucaturi, veche de cand lumea, numita NEMULTUMIRE. Inca din epoca de piatra, acest mic motoras intern a avut grija de specia umana, astfel incat aceasta sa-si bata cuie in talpa, in mod constant. Spre exemplu, daca lui Homo Erectus nu i-ar fi stat carnea cruda in gat, oamenii nu ar fi descoperit focul si nu ar mai fi avut astazi probleme cu hamburgerii. Daca nu s-ar fi saturat careva de mirosul de balega, am merge la birou ecologic, cu trasura, si nu cu masina. Sau daca femeile nu ar fi cerut dreptul la vot (cu insistenta specifica), astazi nu am fi auzit de Elena Udrea.Facebook-Slingshot

Ma voi referi, in cele ce urmeaza, la un „cui” actual, care a reusit sa intre cu succes in talpile multora dintre noi. E vorba, desigur, de „inventia” unui evreu destept, numita simplu, dar sugestiv, Facebook. Care nu este o idee rea in sine. As spune chiar ca e o idee foarte buna. Asa cum e si internetul, si telefonul, sau becul. Sigur, faptul ca beneficiezi de electricitate, nu e suficient sa te determine sa bagi degetele-n priza. Insa esti liber s-o faci. Daca stai bine sa te gandesti, in lumea asta sunt multi tampiti, si nu te obliga nimeni sa te iei dupa vreunul dintre ei. Asta se aplica si in cazul de fata. Te obliga Zuckerberg sa-ti faci cont? Nu. Daca totusi insisti sa-ti faci, te obliga careva sa-l si folosesti? Nu. O faci doar daca ai chef. Te obliga vreo putere supranaturala sa-ti pui poze-n fundul gol acolo si dup-aia sa te plangi ca esti hartuit/a? Ati ghicit. Nu! Te plangi ca nu ai intimitate? Trimite pozele  pe mail sau fa-ti albume color pe hartie, ca nu te tine nimeni. Nu se pun nici absente, nu se dau nici premii de popularitate pe Facebook, asa ca nimeni nu-ti va simti lipsa.

E adevarat ca Facebook poate sa dea dependenta. E un risc pe care si-l asuma fiecare. Stiu multe lucruri in lumea asta care te pot face dependent. Alcoolul. Tutunul. Sexul. Drogurile. Zaharul. Si altele. Dar n-am vazut betivi care sa strige pe la colturi: „Inchideti barurile”. Si “carciuma e de vina, ca e in drum”. Sau chiar daca striga, in sinea lor stiu care e adevarul. Fiindca nu carciumile sunt de vina ca te imbeti. Ele iti fac doar o oferta. TU esti cel care o accepti sau nu. Cauza e in TINE. Asa e si cu Facebook. El nu e o cauza, ci doar un efect generat de nevoia ta de contact. Ca a fost unul destept, si a materializat-o…bravo lui!

Nevoia de „a fi cu ceilalti” e banala, toti o avem. Interesant e felul in care alegem sa o manifestam. Facebook  nu este decat un instrument. Il utilizezi sau nu. Ca tot vorbeam de epoca primitiva, l-as compara cu o piatra. O piatra pe care fiecare o foloseste atat cat il duce mintea. Unul o foloseste pentru a construi ceva, sau pentru a comunica ceva. Altul considera ca e normal sa le dea celorlalti cu ea in cap. Sau sa si-l sparga pe-al sau. Al treilea gaseste de cuviinta sa dea cu ea in balta… Pana la urma, fiecare e liber sa-si aleaga piatra lui. Sa faca ce vrea cu ea. Si sa suporte consecintele.

Deci, pana una alta, daca sunt printre voi dintre aceia care nu gresesc, sa faca bine sa puna mana pe pietre. Dar sa nu dea cu ele in Facebook. Ca el e facut de oameni. Si functioneaza tot cu oameni…

Foto: mashable.com

Minciuna noastra cea de toate zilele

Publicat pe

Cum ar arata, oare, lumea asta fara minciuna? Ar fi un rai coborat pe pamant? Oamenii s-ar iubi neconditionat? Toti am fi fericiti si nimeni n-ar mai avea necazuri? GRESIT! Ar fi un haos total. Pentru ca lipsa minciunilor ar fi unul dintre cele mai grave lucruri ce s-ar putea intampla pe aceasta planeta. Daca s-ar spune numai adevarul mereu, si de catre toata lumea, probabil in scurt timp soarta omenirii ar fi pecetluita. Adevarul este unul singur: ca sa putem supravietui avem nevoie de minciuni! Si nu asa, pe ici, pe colo…Nu! In fiecare zi a vietii noastre, minciuna e alaturi de noi. Exact, „scopul scuza mijloacele”. Si am sa va spun si de ce.images1

Sa luam, de exemplu, politica. Toata lumea stie ca e o curva. Mincinoasa si cu o mie de fete. O curva care ne conduce destinele. Noi suntem constienti ca toti politicienii mint. Ca promisiunile lor sunt vorbe in vant. Si totusi mergem la vot, urmarim cu sufletul la gura stirile, sustinem un partid sau altul s.a.m.d. De ce? Din cauza unei sperante desarte, cum ca ceva, vreodata, s-ar putea schimba. Spuneti-mi, ce sanse ar avea un politician daca ar spune: SUNT UN ESCROC, NU VREAU DECAT BANI SI PUTERE, NU-MI PASA DE VOI (si nu vreau decat sa va pot minti cat mai bine)? Niciuna! Toti ar spune ca e nebun. Si chiar daca ar  fi printre ei cate unul cu frica lui Dumnezeu, credeti-ma, i-ar fi frica mai intai de oameni. Si atunci, ce sa faca? Mint, ca nu au incotro. Si noi ii credem, fiindca nici noi nu avem incotro.

In casnicie, „celula de baza a societatii”. Cum ar fi sa te trezesti intr-o buna zi ca-i spui sotiei/sotului: „M-am saturat de tine ca de mere acre. Ma plictisesti si nu pot sa te suport. M-am saturat sa-mi impart fiecare afurisita de zi si fiecare afurisita de noapte cu tine. Sa ma trezesc in fiecare dimineata cu fata ta inaintea ochilor. Sa te vad cum te scobesti in dinti sau cum te scarpini in c.. M-apuca groaza cand ma gandesc la acel PANA LA SFARSITUL ZILELOR!”. In loc de asta, alegi sa supravietuiesti si sa „mergi inainte”…

Sefului tau ai vrea din tot sufletul sa-i poti spune: „NU POT SA TE SUPORT! Esti un prost si un increzut. Daca n-aveai relatii, nu erai sef azi, si nu-mi dictai tu mie ce sa fac…daca as putea, maine as pleca!” Dar tu ce faci, de fapt? Mimezi respectul, razi fortat la glumele lui de doi lei si il aprobi. Ba, mai mult, cauti sa „te pui bine cu el”, sperand ca te va avansa. Sau cel putin nu iti va pune bete-n roate.

Ne folosim de minciuna ca sa putem trai mai departe. Sa supravietuim, imperfecti, intr-o lume stramba. Inchipuiti-va cum ar fi sa-i zici unei mame: „Vai, ce copil urat aveti!”. Sau unei persoane supraponderale: ” Esti pur si simplu gras! Tu nu te uiti la tine cum arati?” Sigur ca se uita, sigur ca stie. Dar tu ce-ai rezolvat daca-i spui? Asa ca mai bine nu zici nimic. Din grija pentru el, il minti prin omisiune. Iar unui prost, daca-i spui ca e prost , crezi ca va accepta? Nu te va crede. Si cu siguranta  vei deveni dusmanul lui.

Minciuna nu este numai tolerata in societate, ci este dorita, inevitabila si intens practicata. De ce? Fiindca oamenii accepta greu unele adevaruri. Prefera o minciuna frumos ambalata in locul unei dezamagiri. Ori, pur si simplu, pentru ca minciuna le aduce anumite beneficii. In multe cazuri, adevarul ar rani si ar face mai mult rau decat bine. Si asta ar face ca tu, cel care alegi sa spui mereu „numai adevarul”, sa fii exclus. Din anturaj, din casnicie, de la serviciu…si de peste tot.

Opriti-va o clipa din ce faceti si ganditi-va: „Cate minciuni am spus astazi? De cate ori am fost mintit? Cate minciuni a trebuit sa accept?” Si luati in calcul si minciunile mici, de zi cu zi, pe care le spuneti de lene sa explicati un adevar mai complicat…Raspunsul il veti afla fiecare, dar il veti tine pentru voi.

Daca ma intrebati pe mine, eu sunt perfect de acord cu minciuna! Si chiar daca n-as fi eu de acord, asta tot n-ar schimba nimic. Lumea ar merge inainte. Cu adevaruri, dar mai ales cu minciuni…

P.S. Articolul de fata nu se refera la „exceptiile de la regula”: politicienii cinstiti, casatoriile fericite, sefii buni…si altele ca acestea…

Foto: vox.publika.md

La serbare, inainte

Publicat pe Actualizat pe

Exista in viata fiecaruia dintre noi anumite situatii generatoare de stres, pe care, oricat am dori, nu le putem evita. Un bun exemplu in acest sens, dupa parerea mea, este participarea la serbarile de sfarsit de an. Fie ca aveti un copil, doi, trei, fie ca e prima sau a noua serbare, lucrurile stau cam la fel (ma refer in special la serbarile de la gradinita sau din clasele mici). In aceste conditii, ma gandesc sa vin in ajutor parintilor alcatuind un „indrumar in caz de serbare„, util mai ales in cazul in care va aflati la primele experiente de acest gen:Bez_tytulu_1jpg13-300x225

1. Parintii intra in priza inainte cu cel putin o saptamana-doua de evenimentul propriu-zis. Este etapa premergatoare, in care se aduce la cunostinta sus-numitilor ce rol va avea odrasla si vor fi pusi in posesia acestuia. Deasemenea, acestia vor fi instiintati in legatura cu costumul necesar evenimentului cu pricina. Se va proceda in felul urmator: cei mai cu dare de mana se pot aventura sa cumpere/inchirieze un costum, celorlalti ramanandu-le  doua variante: sa imprumute de pe la prieteni/rude/vecini sau sa improvizeze cat de cat ceva.

2. Odata rezolvat punctul unu, se trece la partea practica: invatarea efectiva a rolului. In foarte scurt timp, parintele va fi capabil sa il reproduca la orice ora din zi sau din noapte, fara greseala. Atentie mare! Daca incepeti prea din timp cu repetitiile, aveti grija sa le reluati cu putin inainte de serbare, pentru a va asigura ca nu veti avea parte de vreo surpriza neplacuta. Si nu cumva sa uitati acasa biletelul cu rolul, fiindca, datorita emotiilor, nu veti putea sa va faceti datoria de sufleur.

3. Repetitiile de la gradinita/scoala. In tot acest timp este de dorit ca cel mic sa nu se imbolnaveasca si, evident, sa nu va faceti de drum in perioada respectiva, astfel incat sa nu lipseasca (in special la repetitia generala).

4. Incercati sa evitati pe cat posibil discutiile cu ceilalti parinti din curtea gradinitei/scolii, pe teme de serbare. Acestea pot avea potential conflictual, si, in plus, pot fi generatoare de frustrari pentru propria persoana. Sigur ca toate mamicile de fetite si-ar dori rolul printesei din Alba ca zapada, insa se pot considera norocoase daca il prind si pe cel al mamei vitrege; este preferabil oricum celui de vanator sau de pitic (apropo, ati observat cate personaje masculine sunt in poveste??). Si sigur ca educatoarea/invatatoarea are si ea anumite preferinte, astfel incat va imparti rolurile dupa cum crede de cuviinta.

5. Pregatirea psihologica pentru serbare. In primul rand, este de dorit sa realizati ca cel de pe scena este copilul, si nu dumneavoastra. In acest scop incercati sa va abtineti de la paralele cu propria evolutie actoriceasca (situata undeva in negura vremurilor). Daca sunteti totusi o persoana mai sensibila, incercati cateva exercitii de respiratie sau un calmant usor. Exersati in oglinda un zambet intelegator, pentru cazul in care fiul/fiica uita rolul sau va expune unor situatii delicate: plange, pleaca de pe scena, trage de costum, n-are stare, cere apa, vorbeste in plus etc. Exista deasemenea riscul, in cazul in care este ceva gen carnaval, sa constatati ca mai sunt inca 5-6 Spiderman, cu costume identice.

6. Logistica. Asigurati-va ca ati cumparat flori si ca aveti cu ce sa ajungeti la destinatie. Este important sa aveti baterie la telefon/camera, in scopul efectuarii de fotografii/filmulete cu rol laudativ/lacrimogen, pe care va urma sa le prezentati rudelor si prietenilor. In unele cazuri aceasta conditie e de prisos, deoarece va fi prezent la eveniment tot neamul, pentru o mai buna sustinere. De asemenea, incercati , pe cat posibil, sa nu intarziati, pentru a se evita situatii delicate de genul certurilor pe locurile din fata sau privirilor dezaprobatoare ale celorlalti parinti, in cazul in care serbarea deja a inceput. In ce priveste obiectele necesare, sa nu va lipseasca servetelele, apa, evantaiul (pentru ca atmosfera de obicei e incinsa si la propriu si la figurat), haine de schimb pentru copil.

7. Prezenta scenica. A mamelor, desigur, ca despre copii am discutat deja. Din punctul meu de vedere o tinuta decenta de strada, completata de o coafura lejera si un machiaj discret, sunt suficiente. Luati in calcul ca nu este vorba de vreo nunta, vreun spectacol de opera sau, doamne-fereste, un bal mascat pentru parinti…

Acestea fiind spuse, sper sa va foloseasca acest ghid practic si sa treceti cu bine peste evenimentul pomenit. Avand in vedere ca este un moment covarsitor in viata fiecarui parinte, ce are repercursiuni importante pe Facebook si in albumele de familie, va urez succes!

Foto: mp13.legnica.pl