Nu mai aveam nimic de pierdut

Publicat pe 4 septembrie 2015

Casa noastră era pe strada pieţei. O stradă importantă de altfel, fiindcă piaţa e un lucru important într-o urbe. Ceva viu, care se mişcă şi se schimbă întruna. De la mic la mare, toată lumea ajunge, inevitabil, în braţele sale.

Vara, piaţa înflorea. Veneau din toate părţile ţăranii cu roşii, pepeni, brânză, miere, orătănii. Orăşenii viermuiau, căutând una-alta. Cei mai mulţi se cunoşteau între ei, se salutau, întrebau de sănătate, de rude, de vecini. Era mare piaţa, cât un teren de fotbal. Pe o latură, tarabele grele din beton, înşirate una după alta, cu un acoperiş gros, de tablă. Pe cealaltă parte, aprozarele. Nişte gherete mici, prăfuite, verzi cândva, acum aproape cenuşii. Îmbuibate de cartofi si ceapă, cu cântare mari de fier, în faţă, pentru saci. Printre aprozare, rătăcit, un chioşc mic, ca un bătrânel adus de spate, cu câteva litere decolorate sus: “Băcănie”. Simt şi acum în nări aroma dinăuntru. Era paradisul nostru, al copiilor. Îi ziceam “La neamţu”, nici nu mai ştiu de ce. Se poate ca pe vânzător să-l fi chemat aşa. Mirosea îmbătător a Eugenii tari cu cremă, a dropsuri colorate, a Mentosan, a ciocolăţele rotunde cu rom. În mijlocul pieţei, o curticică rotundă, împrejmuită cu un gard scund de fier, adăpostea un cilindru înalt. Un turn de apă care se înălţa încrezut deasupra tuturor.

Seara, piaţa se odihnea. După ce plecau toţi, avea un scurt răgaz. Apoi o luam noi în primire. Copiii. Eram mulţi pe stradă, cel puţin doi în fiecare casă. Piaţa era teritoriul nostru. Locul în care se înfăptuiau toate jocurile, toate dramele şi toate iubirile. Stăteam pe gărduleţul dinspre stradă şi jucam “fete, filme, flori sau băieţi”. Fazan. Mima. Apoi săream elasticul sau coarda. Când scăpăta soarele, începea v-aţi ascunselea. Alergam în toate părţile, cădeam, ne ridicam, ne scuturam şi o luam de la capăt. Scăpa cine putea, căci domnea legea junglei. Ne stropeam cu apă de la cişmeaua care picura întruna, dar nu plecam acasă, de teamă că nu ne mai întoarcem. În piaţă nu existau lacrimi sau dezertări. Dar existau ierarhii. Cei mici, cei mijlocii şi cei mari.

La câţiva metri mai încolo, pe tarabe, la adăpostul întunericului, se întâmplau lucruri serioase. Câte o bicicletă mai apărea şi zăbovea un timp. Veneau băieţi de prin oraş la fetele mai mărişoare. “Prietenii” lor. Era ceva deosebit să ai prieten, însemna că deja eşti “mare”. Se auzeau de acolo, din când în când, chicoteli şi şoapte. Ştiam că se sărută cu limba şi se lasă pipăite pe sub bluze. A doua zi aveau să se laude cu trofeele: urme de muşcături pe gât şi ciupituri pe coapse. La fel cum se lăudau şi cu sutienele.

Eu eram la vârsta aceea ciudată, când nu mai eşti copil, dar nici femeie încă. Aveam cupa “0″, dar purtam sutienul mândră, ca pe un stindard. Eram şi îndrăgostită de la un timp. Dar era secretul meu, n-aş fi îndrăznit în ruptul capului să recunosc. Aşa cum n-aş fi mărturisit în veci…

Continuarea pe  Catchy