Lirisme

Nu mai aveam nimic de pierdut

Publicat pe

Casa noastră era pe strada pieţei. O stradă importantă de altfel, fiindcă piaţa e un lucru important într-o urbe. Ceva viu, care se mişcă şi se schimbă întruna. De la mic la mare, toată lumea ajunge, inevitabil, în braţele sale.

Vara, piaţa înflorea. Veneau din toate părţile ţăranii cu roşii, pepeni, brânză, miere, orătănii. Orăşenii viermuiau, căutând una-alta. Cei mai mulţi se cunoşteau între ei, se salutau, întrebau de sănătate, de rude, de vecini. Era mare piaţa, cât un teren de fotbal. Pe o latură, tarabele grele din beton, înşirate una după alta, cu un acoperiş gros, de tablă. Pe cealaltă parte, aprozarele. Nişte gherete mici, prăfuite, verzi cândva, acum aproape cenuşii. Îmbuibate de cartofi si ceapă, cu cântare mari de fier, în faţă, pentru saci. Printre aprozare, rătăcit, un chioşc mic, ca un bătrânel adus de spate, cu câteva litere decolorate sus: “Băcănie”. Simt şi acum în nări aroma dinăuntru. Era paradisul nostru, al copiilor. Îi ziceam “La neamţu”, nici nu mai ştiu de ce. Se poate ca pe vânzător să-l fi chemat aşa. Mirosea îmbătător a Eugenii tari cu cremă, a dropsuri colorate, a Mentosan, a ciocolăţele rotunde cu rom. În mijlocul pieţei, o curticică rotundă, împrejmuită cu un gard scund de fier, adăpostea un cilindru înalt. Un turn de apă care se înălţa încrezut deasupra tuturor.Édouard-Boubat

Seara, piaţa se odihnea. După ce plecau toţi, avea un scurt răgaz. Apoi o luam noi în primire. Copiii. Eram mulţi pe stradă, cel puţin doi în fiecare casă. Piaţa era teritoriul nostru. Locul în care se înfăptuiau toate jocurile, toate dramele şi toate iubirile. Stăteam pe gărduleţul dinspre stradă şi jucam “fete, filme, flori sau băieţi”. Fazan. Mima. Apoi săream elasticul sau coarda. Când scăpăta soarele, începea v-aţi ascunselea. Alergam în toate părţile, cădeam, ne ridicam, ne scuturam şi o luam de la capăt. Scăpa cine putea, căci domnea legea junglei. Ne stropeam cu apă de la cişmeaua care picura întruna, dar nu plecam acasă, de teamă că nu ne mai întoarcem. În piaţă nu existau lacrimi sau dezertări. Dar existau ierarhii. Cei mici, cei mijlocii şi cei mari.

La câţiva metri mai încolo, pe tarabe, la adăpostul întunericului, se întâmplau lucruri serioase. Câte o bicicletă mai apărea şi zăbovea un timp. Veneau băieţi de prin oraş la fetele mai mărişoare. “Prietenii” lor. Era ceva deosebit să ai prieten, însemna că deja eşti “mare”. Se auzeau de acolo, din când în când, chicoteli şi şoapte. Ştiam că se sărută cu limba şi se lasă pipăite pe sub bluze. A doua zi aveau să se laude cu trofeele: urme de muşcături pe gât şi ciupituri pe coapse. La fel cum se lăudau şi cu sutienele.

Eu eram la vârsta aceea ciudată, când nu mai eşti copil, dar nici femeie încă. Aveam cupa “0″, dar purtam sutienul mândră, ca pe un stindard. Eram şi îndrăgostită de la un timp. Dar era secretul meu, n-aş fi îndrăznit în ruptul capului să recunosc. Aşa cum n-aş fi mărturisit în veci…

Continuarea pe  Catchy

Anunțuri

Mai dă-o în mă-sa de zacuscă!

Publicat pe

Avea un gust amar în gură în dimineaţa aceea. Nu dormise bine deloc şi se trezise mai devreme ca de obicei, deranjată de un gând care-o bâzâia: „Astăzi e ziua de zacuscă”. Îi plăcea toamna mai mult decât oricare alt anotimp. Nu-şi dădea seama exact de ce, dar pur şi simplu aşa era. Cu toate că simţea că se întristează câte puţin cu fiecare frunză căzută pe jos şi cu fiecare pală de vânt. Iar ploile îi provocau o plăcere amestecată cu suferinţă, ca unui animal închis în cuşcă, dar totuşi ferit, acolo, înăuntru. Se bucura de fiecare clipă de toamnă aşa cum se bucură un om care mai are puţin de trăit şi iubeşte fiecare zi care i-a mai rămas. Tocmai de aceea nu înţelegea de ce trebuie să irosească acele zile minunate făcând dulceţuri, murături şi zacuscă. Niciodată nu-i plăcuse la bucătărie. Considera că e pierdere inutilă de timp să stai ceasuri în şir tocând, fierbând, amestecând, gustând. Adevărat că nici maică-sa n-o pusese de mică, fiindcă văzuse că n-are tragere de inimă. Ei îi plăceau cu totul alte lucruri: să citească, să viseze cu ochii deschişi, să caute răspunsuri. O lăsase în pace cu cărţile şi cu gândurile ei cu tot.

Apoi se măritase şi n-avusese încotro. Trebuia să facă de toate, mai ales ca bărbatu-său era cam pretenţios. Nu-i vorbă, omul n-o obligase, mai ales că ea îi spusese din capul locului că nu ştie să gătească. La început, când erau doar ei doi, mai mâncau pe la soacră-sa. Dar nu prea-i convenea văzând ca el trage mereu la mă-sa, de parcă erau trei în căsnicie. Încet, încet, s-a dat şi ea pe brazdă. Azi o ciorbă, mâine un pilaf…ştia prea bine că dragostea bărbatului trece prin burtă. Şi, uite-aşa, trecuseră anii. Nu-i plăcea nici acum să gătească, dar pricepuse că ăsta e rostul femeii. Mai ciudat este că făcea mâncarea exact ca soacră-sa. Unele le nimerea chiar mai bine, dupa spusele lu’ bărbatu-său, mulţumit că nevasta se aseamănă din ce în ce mai mult cu cea care-l crescuse. Iar după ce veniseră şi copiii, ajunsese să stea în fiecare zi în bucătărie…11241804_955911467781166_5118013529128293319_n-1

Şedea aşa în vârful patului şi se gândea la viaţa ei. Casă, bărbat, copii, serviciu. Zacuscă. Ce se alesese de toate visurile ei? De călătoriile lungi care înconjurau lumea? De oamenii deosebiţi pe care avea să-i întâlnească? De tot ce voise să realizeze? Şi de celelalte pe care le visase, dar nu ştiuse să şi le facă? În clipa asta şi-ar fi dorit să fie pe o insulă. Să se plimbe singură pe ţărm, răsfirând nisipul cu degetele de la picioare. Să nu ştie ce oră e sau ce zi. Să nu facă altceva decât să asculte valurile şi fâşâitul vântului prin frunze… I se întâmpla şi acum să viseze, era felul ei de a fugi de realitate, pentru puţin timp. Era bine şi aşa, decât deloc. Revenea apoi la viaţa ei banală. Dar astăzi nu ştia deloc ce e cu ea… Parcă era bătută sau înţepenită, parcă nici nu putea să mai gândească.

Se sculă oftând şi târşâindu-şi papucii plecă spre bucătărie. Borcanele şedeau frumos înşirate pe masă, aşteptând să fie umplute. Câteva sacoşe de rafie pline cu legume se odihneau, rezemate de perete. Simţi cum i se pune un nod în gât, şi o furie amestecată cu disperare o cuprinse. „Asta e viaţa mea? Din tot ce mi-am dorit?… Asta?” Se repezi încrâncenată la geam…

Continuarea pe Catchy

 

Bucatele de fericire

Publicat pe

În copilărie aveam o cutiuţă mică de tablă în care strângeam o comoară: şiraguri vechi de perle, cercei desperecheaţi, broşe ruginite, inele cu pietre lipsă, mărţisoare, panglici deşirate. O ţineam ascunsă, dar o scoteam la iveală din când în când, ca să mă bucur de comoară. Luam fiecare obiect în mână şi-l studiam cu atenţie. Îmi făcea plăcere să le ating, să le admir. Le ştiam ale mele. Erau bucăţelele mele de fericire, strânse laolaltă. Sau, cel puţin, aşa simţeam atunci.

Acum nu mai sunt copil. Sunt femeie. O femeie ca toate celelalte, cu zile mai bune şi zile mai rele. Sunt fericită? Uneori. Alteori sunt tristă. Obosită. Sau grăbită. Uneori nu văd fericirea, deşi ea există. Alteori doar mă întreb pe unde o fi. Dar aşa suntem toţi, nu?Happiness-Hands1

Fericirea? Ştie cineva ce e cu adevărat? Fericirea mea e şi a ta? Are vreo formă? Vreo culoare? Poţi s-o atingi? S-o vezi? Ar trebui să fie ceva neîntrerupt? Nu ştiu. Dar cred că nu ar trebui să ne gândim la fericire. Cu atât mai puţin s-o vânăm. Cred că ar trebui să o lăsam să vină la noi, nu să ne zbatem căutând-o cu tot dinadinsul. S-o lăsăm să se întâmple atunci când vrea ea.

Fericirea mea e împărţită în mii de bucăţele. E ca un puzzle pe care îl fac şi-l refac în fiecare zi. Uneori piesele se potrivesc imediat. Alteori, trebuie să mai aştept. Poate chiar s-o iau de la capăt. Dar nu-i nimic, am răbdare. Ştiu că cel mai important e să am piesele. Poate într-o buna zi tabloul va fi complet. Şi între timp adun, bucăţică cu bucăţică. Un “te iubesc”. Zâmbetul copiilor mei. O vorbă bună. Un cântec răscolitor. O dimineaţa senină. Un început… Ne trebuie uneori atât de puţin pentru a fi fericiţi!

Greşim oare dacă ne mulţumim cu fericiri mai mici? Fericirea trebuie neapărat sa fie mare? Trebuie sa fie deplină? Tot nu ştiu. Dar eu sunt recunoscătoare pentru bucăţelele mele de fericire. Le adun într-o cutie veche de tablă, pe care o ţin într-un loc secret. Din când în când, mă ascund şi eu acolo, o deschid şi mă bucur de comoară.

Foto: www.theminimalists.com

Dacă (nu) mănânci, nu exişti

Publicat pe

Era slăbuţă rău. Plăpândă ca un firicel de iarbă. Încă de mică le dăduse bătăi de cap celor din jur, fiindcă nu voia să mănânce. Când a crescut nu mai era nevoie să o îndoape careva, că mânca. Dar tot slabă era. I se ghicea silueta subţirică, fără rotunjimi, orice ar fi pus deasupra. Începuseră să-i placă băieţii, însă ei nu se uitau la ea. Nici n-o vedeau. La drept vorbind, nici măcar ea nu se uita la ea. Ura oglinzile. Fiindca îi era ruşine.

Apoi, adolescentă fiind, a început să trişeze. Îşi lua pe sub uniforma albastră două perechi de dresuri flauşate, una peste alta. Se gândea că aşa e ca şi cum ar avea picioarele mai groase. Nu-i vorbă, îi înmuguriseră şi ei sânii, dar atât. Celelalte fete erau aproape femei, înalte, voluptoase. Întorceau privirile băieţilor. Ea rămăsese ca o fetiţă. Colegii, răutăcioşi, o împovărau cu porecle de tot felul. Aproape terminase liceul şi semăna tot cu o aşchie. Şi parcă toţi o priveau lung. Unii spuneau chiar că ar fi bolnavă. De fapt, aşa simţea şi ea, ca şi cum ceva era în neregulă cu corpul ei. Ajunsese să-l urască.femeie-oglindă-sărut

A început să umble pe la doctori, crezând că i-o găsi careva leacul. Dar era perfect sănătoasă. N-aveau ce să-i facă. S-a gândit atunci că singura soluţie e să mănânce. Tot timpul. Şi dacă-i era foame, şi dacă nu-i era. Mânca întruna şi se uita acum în oglindă, să vadă dacă s-a mai îngrăşat vreun pic. În zadar, însă. Rămânea la fel.

Peste un timp nu s-a mai gândit aşa de mult la asta. Viaţa nu aştepta, trebuia trăită. A întâlnit dragostea şi s-a întâmplat ceva ciudat. Cineva a dorit să-i iubească trupul, aşa slab cum era. A început atunci să capete şi ea forme. Şi-a dat seama apoi că nu mai era atât de slabă. Visul i se îndeplinea şi de-abia acum se simţea femeie. Mai sigură pe ea, mai frumoasă, mai îndrăzneaţă.

De la o vreme, însă…

Continuarea pe Catchy

 

Facuse dragoste cu o duzina de barbati

Publicat pe

11755706_942129252492721_6718859385708752313_nAvea vreo 17 ani. Vârstă ingrată, cu foc în vene şi fluturi în stomac. În mintea ei făcuse dragoste cu vreo duzină de bărbaţi, deşi, la drept vorbind, nici nu ştia ce-i aia.

Era o vară fierbinte ca deşertul. Iar ea simţea că se sufocă în oraşul încins. Nu avea stare, nu ştia ce vrea. “Mai bine plec”. S-a dus la ţară, la o prietenă. S-a liniştit un pic din dorul acela nelămurit. Era un băiat acolo. Nu era frumos sau deştept, sau ceva anume. Dar se uita la ea ca un căţel care-şi adoră stăpânul. Chiar şi cu spatele dacă era, simţea cum o priveşte pe ascuns. Cuminţi amândoi, doi copii ce nu cunoscuseră încă dragostea cărnii.

Niciunul dintre ei nu putea dormi în noaptea aceea. Fiecare în aşternutul lui, arşi de dorinţă. “Ţi-e cald şi ţie?”.”Da”. “Hai la gârlă, să ne răcorim”. Şi-a pus pe ea un furou de mătase ce-l avea de la bunică-sa. Nici nu ştia prea bine de ce îl luase în bagaj. Poate fiindcă era frumoasă în el. Ca să nu se facă de râs dacă i-ar fi văzut careva, şi-a luat nişte pantaloni scurţi. Si o cămaşa cadrilată, pe deasupra. Apoi au urcat pe o bicicletă. Ea în faţă, pe cadru, el cuprinzând-o în braţe, cu mâinile pe coarne.

Apa curgea, călduţă si liniştită. Clipocea uşor şi trestiile foşneau la fiecare adiere de vânt.  Stăteau acolo, uzi, lipiţi unul de celălalt. Tăceau. Ea se înfăşurase toată peste el, si nu mai ştiai daca e un trup sau două. Pentru prea scurt timp însă…

Continuarea pe Catchy

Iarta-ma, te rog! Te iubesc! Nu pleca…

Publicat pe

Stătea ca pe ghimpi, aşteptând un telefon care nu mai venea. Se frământa pe scaun, se ridica, privea întruna pe fereastră, deşi nu putea să vadă decât clădirea de alături. Noroc că nu era vânzoleală la birou. Câte un coleg mai băga din când în când capul pe uşă, să întrebe ceva, dar atât. Era obosită si tulburată si nici nu ştia ce le răspunde. Ce-am făcut?” îi răsuna în urechi. Oricât de mult s-ar fi străduit, tot nu găsea un răspuns. Măcar dac-ar fi sunat telefonul…Poate s-ar fi lămurit cumva. Îi promisese că o caută. După tot ce fusese azi-noapte… O durere surdă îi cuprindea tâmplele, avertizând-o: „Nu se mai poate! Hotărăşte-te odata!”. Se simţea deja ca într-o capcana. „Gata, gata!”, aproape strigă. „Am sa-i spun diseara!”curvă

Era cu el de câţiva ani. Îl iubea…sau cel puţin îl iubise până de curând. Fusese primul ei bărbat. Locuiau împreună de mult si toată lumea se aştepta să-i vadă căsătoriţi. I se dăruise cu toată fiinţa ei. Si el părea că o iubeşte. Totuşi, de la un timp, ea simţea că ceva îi scapă. Ceva nelămurit, de parcă o ameninţare fără nume plutea peste dragostea lor. Auzise de câteva ori niste zvonuri. Vorbe, priviri, nimic concret. A devenit mai atentă. A încercat chiar să-l urmărească în vreo două rânduri. Degeaba. Nimic. Şi totuşi, sentimentul acela ciudat nu-i dădea pace. Până într-o zi…

… „Nu mai pot! N-am avut puterea să-ţi spun în faţă, dar nu mai pot aşa. Trebuie să alegi. Gândeşte-te bine si nu mă mai căuta dacă te hotărăşti să rămâi cu ea. Am să înţeleg…” Găsise în sfârşit ceea ce căuta. Lacrimile o împiedicau să mai citească, iar hârtiuţa aceea căzută dintr-un buzunar  parcă îi topea degetele…

Continuarea pe Catchy.ro

Cele 50 de chipuri ale unei femei

Publicat pe Actualizat pe

Daca ar exista un concurs universal de impostura, femeia ar fi, de departe, castigatoarea locului intai. Iar locurile urmatoare ar fi ocupate tot de femei. De la Eva incoace, ea isi doreste sa para mereu alta. Are nevoie sa fie frumoasa, atragatoare, seducatoare. Sa fie muza, vedeta, regina. La drept vorbind, nici nu prea are alternativa. E programata de mica sa fie exemplu de feminitate. Sa mearga pe tocuri, sa se fardeze, sa dea ochii peste cap. Asa a vazut la mama, care si ea, la randu-i, a vazut la mama ei. Sunt lucruri banale, care nu necesita vreo scoala speciala. Mai mult, fac parte din programul de „pregatire pentru viata„. Caci o femeie care nu detine secretele frumusetii e ca o gazela in mijlocul leoaicelor. Nu numai ca nu va supravietui, dar nu ar avea nici macar ocazia de a lupta. Iar sansele de a pune mana pe masculul alfa scad direct proportional cu cantitatea de farmece personale. Fiind pionul principal in perpetuarea speciei, femeia poarta raspunderea propriei capacitati de atractie.goodwp.com_17306

De ce? Pentru ca exista niste legi nescrise, dar stiute de toata lumea. Societatea functioneaza exact pe baza acelor reguli intalnite in lumea animala, in care au prioritate masculii puternici si femelele atragatoare. Drept pentru care, exista o adevarata industrie a infrumusetarii, care nu face altceva decat sa „sulemeneasca realitatea” si sa lupte cu obstinatie pentru pastrarea aparentelor. Daca s-ar putea descrie intr-o singura fraza ceea ce face aceasta industrie pentru femei, probabil ca aceasta ar suna cam asa: „Cu cat esti mai departe de natura, cu atat esti mai femeie„. Lucru perfect adevarat. Femeia zilelor noastre este departe de a mai fi naturala. Ea trebuie sa se epileze, sa se penseze, sa se bronzeze, sa-si vopseasca parul, sa-l coafeze, sa se machieze s.a.m.d. Sunt actiuni considerate perfect normale. Anormala ar fi lipsa lor. Si ar avea consecinte cel putin neplacute.

Femeia e datoare sa-si studieze mersul, privirea, rasul, cuvintele. Sa-si suga burta si sa scoata pieptul in afara, pentru a profita la maximum de atributele sexului sau. Pentru o impresie cat mai puternica asupra celorlalti, trebuie sa se foloseasca de avantajele vestimentatiei. Sa aiba stil. De la pantofii cu toc si rochiile decoltate, pana la „camasuta de noapte”, totul serveste unuia si aceluiasi scop: sa o puna intr-o lumina favorabila. Silueta, tinuta, parfumul, bataia din gene, zambetul misterios, toate sunt lucruri de maxima importanta. In jurul lor s-au construit palate si s-au naruit imperii. S-au pornit razboaie. Au fost  scrise poeme si au fost inaltate ode. Lumea intreaga se schimba in faldurile unui vesmant de femeie.

Insa, in tot acest esafodaj, exista pe undeva niste fisuri. Barbatii spun ca prefera „femeile naturale”. Dar pune un barbat sa aleaga intre o femeie cocheta si una care nu pune pret pe felul cum arata. Probabil ca, in majoritatea cazurilor, ei ar alege-o pe cea dintai. Pune un barbat sa aleaga intre o femeie seducatoare si una cu suflet minunat. Prima pornire va fi catre cea atragatoare, fiindca aparentele conteaza mult. Si sufletul nu e asa de usor de descifrat precum e infatisarea. Nu spun ca vorba de superficialitate, ci mai degraba ca asta e mersul lucrurilor. S-ar zice ca barbatul e o victima. Ca si cum natura ar fi hotarat pentru el sa fie o biata musca prinsa intr-o plasa bine mestesugita. Acelasi lucru se poate spune si despre femeie. E o victima. Dar nu a propriei frumuseti, ci a „normelor” acesteia. Fiecare femeie are niste obligatii fata de propriul chip si fata de propriul corp. Daca nu le respecta, e nevoita sa accepte consecintele.

Exista insa si altfel de femeie. Care e atat de neimpacata cu ea insasi, incat ar face totul pentru frumusete. Ea vrea cu tot dinadinsul sa castige cursa, si atunci lupta din toate puterile. Vopseste in asa fel realitatea, incat nu se mai vede nimic dedesubt. Isi uita adevarata infatisare si traieste intr-o iluzie. Precum actorii de pe scena. Sau, si mai rau, se intinde pe un imaginar pat al lui Procust, in care putine femei  incap. Si atunci, ca sa se potriveasca, mai taie, mai adauga, se cioparteste, se urateste, pana are impresia ca e acceptata. Si pana e suficient de frumoasa. E prinsa in propria capcana, neintelegand unde ar trebui sa fie, de fapt, schimbarea.

Natura este cruda. Daca ar exista un concurs universal de impostura, femeia ar fi, de departe, castigatoarea locului intai…

Foto: www.goodwp.com