copil

  “ Am bătut-o până am umplut-o de semne”

Publicat pe

Dacă există ceva mai rău decât boala, acel lucru e să stai la uşa unui doctor, iar înaintea ta să fie un şir lung de persoane care nu sunt nici ele acolo din plăcere. Iar dacă e ceva chiar mai rău, asta nu poate purta decât un nume: „Cabinet de pediatrie”. Vei găsi în preajma acelui loc nişte făpturi numite generic părinţi, acum nedormiţi, îngrijoraţi, nervoşi sau grăbiţi. E lesne de înţeles de ce, în aceste condiţii, emoţiile şi aşteptarea (reminiscenţă a cozilor impregnate în memoria colectivă) scot la iveală lucruri  ce n-ai fi crezut că se pot ascunde în fiinţe dintre cele mai paşnice.

Presupunând ca ai putea cumva  să le asculţi gândurile, cred că ele ar suna cam aşa: „Chiar nu vedeţi? Nici n-ar trebui să aştept la rând. Copilul meu… se vede clar că e cel mai bolnav de aici”. Sau: „Oare mai durează mult? Până-mi dă trimiterea se încălzeşte borcănelul ăsta cu caca, degeaba l-am ţinut de aseară la rece.”” A intrat de 15 minute, ce face, îi dă în bobi? Îşi bea cafeaua? Parcă văd că mă sună iar ăştia de la serviciu!”. Ori: „Pfuui! Ia te uită şi la ăla ce strănută! Aoleu, ce muci verzi are! Asta e… n-ai ce face, vii aici cu una şi pleci cu zece”. Apoi, desigur, paiul din ochiul vecinului: „Ăia doi din colţ…ce plozi enervanţi! Zici că au crescut în junglă. Iar maică-sa… Se face că nu vede. Normal, stă pe facebook, nu e în stare să-i potolească.”

Să spunem că are noroc şi, în cazul ăsta, părintele poate să prindă un scaun. Stă acolo şi aşteaptă, că n-are încotro, fremătând de nervi şi de nerăbdare. Între timp, copilul care s-a plictisit îngrozitor, se agită, n-are stare sau plânge înfundat. Nu vrea la “nenea  doctorul”, că e sănătos tun, în opinia lui. Într-adevăr, ca prin minune, nu mai are decât un pic de febră şi parcă nici urechea nu-l mai doare aşa de rău. “Următorul!” se aude din când în când o chemare ce are darul de a trezi la viaţă, pentru câteva secunde, bietele fiinţe forţate de împrejurări să respire acelaşi aer, minute sau ore în şir. Însă doar una dintre ele va intra în cabinet… Speranţele care le umpluseră inimile se năruie la fel de brusc cum s-au iscat şi oamenii recad în toropeala aşteptării.

……

M. e o tânără blondă, înaltă şi subţirică, îmbrăcată îngrijit. E o zi călduţă şi frumoasă de toamnă, iar dânsa e bine dispusă. Are noroc, fiindcă poate ocupa un loc afară, pe una dintre băncuţele aflate în curticica din faţa cabinetului, alături de alţi câţiva părinţi. Copilul de patru-cinci ani care o însoţeşte aleargă, sare, copil-batut1chicoteşte. Mama, vigilentă, îl previne: „Nu ţopăi, nu fugi, ai să cazi”. Inevitabilul se întâmplă, copilul se împiedică şi se loveşte la genunchi.Vine, cu ochii plini de lacrimi, cerând îndurare şi un pic de afecţiune: „Pupă-mă, mama, pupă-mă”. Femeia se uită la el cu o faţă îngheţată : „Ţi-am spus mai devreme să te potoleşti.” Copilul ştie doar că îl doare şi plânge, repetând: „Pupă-mă…” „N-am ce să-ţi fac, trebuia să asculţi”, vine răspunsul categoric. Băieţelul insistă:”Pupă-mă, pupă-mă”. „Taci din gură odată, că o încasezi”, scrâşneşte ea, aruncând în acelaşi timp micuţului o privire înfricoşătoare. Aproape că poţi vedea cu ochii minţii firicelul de spumă care se scurge în colţul gurii mamei-câine. „Nuuu!” începe să urle copilul şi mai tare. M. îsi pierde cumpătul şi slobozeşte asupra micuţului un potop de palme şi cuvinte rele: „Afurisitule, nu te mai potoleşti o dată? M-am săturat, îmi vine să te calc în picioare!” Oamenii privesc uimiţi, neîndrăznind vreunul să intervină. Femeia continuă să spumege, vorbind de data asta către cei din jur.”Nu înţelege, zici că e animal. Degeaba-i spun: nu face cutare, nu sări, nu te urca…el face numai pe dos, întradins, ca să mă enerveze. Până nu-l omor cu bătaia nu se potoleşte”. Îl smuceşte cu putere de mânuţă şi îl aşează lângă ea pe bancă, spunându-i  printre dinţi: „Stai aici lângă mine şi nu te mai mişca”. „Nu vrea să înţeleagă şi pace. Ştiţi ce mi-a făcut astă-vară?” continuă ea şirul confesiunilor către ceilalţi părinţi, ridicând un pic vocea. „S-a urcat pe un dulap şi a căzut de acolo în cap. În cap, vă daţi seama? Doamne, şi cât am mai umblat cu el prin doctori! Păi asta îmi trebuia mie? N-am destule probleme? Şi de ce? Fiindcă nu vrea să asculte? E o pacoste. De când l-am născut am avut numai belele cu el.” În gura ei, vina copilului care se rănise este atât de mare încât nu poate fi întrecută decât de o vină şi mai mare, aceea de a se fi ivit pe lume. „E copil, doamnă”…

Continuarea pe Catchy

Ne-a prins făcând amor

Publicat pe

Aveam o prietenă buna, P., o dulceaţă de fată, măritată, şi cu doi copii. De când venise al doilea, nu se mai ducea la serviciu şi lucra de acasă, că n-avea cu cine să-i lase. Bărbatu-său, mai dintr-o bucată, dar altfel, om de casă şi cu drag de nevastă. Fiindcă era propriul lui şef, carevasăzică, avea program flexibil. Şi, din când în când, ziua, i se scula să mai treacă pe-acasă, pe la muiere. Noaptea era sfântă, că dormeau fiecare în camera lui, cu câte un copil. Şi chiar dacă ar fi bătut el vreun “apropou”, nici ea nu era una de-aia aventuroasă, să se ducă pe masa de bucătărie sau în spatele blocului, în maşină.

Într-o după-amiază de marţi stăteam de vorbă cu ea, afară. Nimicuri din astea femeieşti: ce-am mai târguit de pe la reduceri, cum a prins-o cutare pe nevastă-sa pe chat cu unul, ce bine a prins şatenul că alună era prea deschis ş.a.m.d. Odată o văd că începe să se frământe, o umfla parcă şi râsul, şi-mi zice mai către ureche:

“Hai că vorbim mai încolo, trebuie să plec. Uite maşina lu’ bărbatu-meu. Vine acasă şi am treabă. Program artistic”.classy-women-dont-gossip

Probabil că a citit ceva nedumerire în ochii mei, drept pentru care a găsit de cuviinţă să mă lămurească:

“Stai liniştită, că e de bine. Mă duc să fac sex. Seara sunt ăia mici pe capul nostru şi nu putem să mişcăm. Aşa, ziua mai fuge şi el de la muncă pentru una mică. Pfuui! Dar s-a găsit şi el acu’, marţea! Deh, asta e. A venit, a venit, n-o să-l mai întorc din drum, or fi trecut ceasurile rele”.

“Aha!” am exclamat, ferindu-mă să fac vreo grimasă nelalocul ei.

“Şi ce, crezi că eu sunt proastă?” şi-a continuat monologul. “Am pretenţiile mele”. Eu deja mă bâţâiam de pe un picior pe altul, încurcată. “Nu scapă el aşa uşor. O baie cu spume, o muzică, un masaj… că sexul fără masaj e ca o colivă fără bomboană.”

“Sigur, ai dreptate”, i-am ţinut isonul, stăpânindu-mă cu greu să nu izbucnesc în râs. Parcă-l şi vedeam pe soţ cum se munceşte, cu limba scoasă, la masaj, spre mulţumirea nevestei.

Acestea fiind spuse, ne-am dus fiecare la treaba noastră. Ea la “program”, iar eu la piaţă, ca să iau de-o ciorbă, cu gândul la baia “cu spume” urmată de masaj. Probabil că destinul mi-o scosese în cale cu povestea asta, dar eu aveam să aflu abia peste vreo două zile. Iacătă-mă seara târziu, în pat cu al meu. “Program artistic.” :) Copilul (îl aveam doar pe cel mare pe-atunci), dincolo, dormea. Eu dedesubt, bărbatu-meu deasupra, în unghi drept. Luptă grea, ca la carte, cu năduşeală şi icneli.

“Ţe faţeti aiţea?” am auzit deodată un glăscior în întuneric, taman când să capitulez. Uitaserăm uşa de la dormitor deschisă, iar copilul pornise buimac să ne caute prin casă, neştiind de unde vin zgomotele. Cârpit de somn şi nedumerit, stătea lângă pat, cu ursuleţul de pluş spânzurat într-o mână, aşteptând un răspuns (noroc că nu avea decât vreo trei ani).

“Tati, ţe faţi lu’ mami?” a insistat. Ta-su îşi înghiţise limba şi rămăsese priponit în mijlocul patului, călare pe mami. Ca prin minune, mi-a apărut P. în faţa ochilor…

Continuarea pe Catchy.

 

Bucatele de fericire

Publicat pe

În copilărie aveam o cutiuţă mică de tablă în care strângeam o comoară: şiraguri vechi de perle, cercei desperecheaţi, broşe ruginite, inele cu pietre lipsă, mărţisoare, panglici deşirate. O ţineam ascunsă, dar o scoteam la iveală din când în când, ca să mă bucur de comoară. Luam fiecare obiect în mână şi-l studiam cu atenţie. Îmi făcea plăcere să le ating, să le admir. Le ştiam ale mele. Erau bucăţelele mele de fericire, strânse laolaltă. Sau, cel puţin, aşa simţeam atunci.

Acum nu mai sunt copil. Sunt femeie. O femeie ca toate celelalte, cu zile mai bune şi zile mai rele. Sunt fericită? Uneori. Alteori sunt tristă. Obosită. Sau grăbită. Uneori nu văd fericirea, deşi ea există. Alteori doar mă întreb pe unde o fi. Dar aşa suntem toţi, nu?Happiness-Hands1

Fericirea? Ştie cineva ce e cu adevărat? Fericirea mea e şi a ta? Are vreo formă? Vreo culoare? Poţi s-o atingi? S-o vezi? Ar trebui să fie ceva neîntrerupt? Nu ştiu. Dar cred că nu ar trebui să ne gândim la fericire. Cu atât mai puţin s-o vânăm. Cred că ar trebui să o lăsam să vină la noi, nu să ne zbatem căutând-o cu tot dinadinsul. S-o lăsăm să se întâmple atunci când vrea ea.

Fericirea mea e împărţită în mii de bucăţele. E ca un puzzle pe care îl fac şi-l refac în fiecare zi. Uneori piesele se potrivesc imediat. Alteori, trebuie să mai aştept. Poate chiar s-o iau de la capăt. Dar nu-i nimic, am răbdare. Ştiu că cel mai important e să am piesele. Poate într-o buna zi tabloul va fi complet. Şi între timp adun, bucăţică cu bucăţică. Un “te iubesc”. Zâmbetul copiilor mei. O vorbă bună. Un cântec răscolitor. O dimineaţa senină. Un început… Ne trebuie uneori atât de puţin pentru a fi fericiţi!

Greşim oare dacă ne mulţumim cu fericiri mai mici? Fericirea trebuie neapărat sa fie mare? Trebuie sa fie deplină? Tot nu ştiu. Dar eu sunt recunoscătoare pentru bucăţelele mele de fericire. Le adun într-o cutie veche de tablă, pe care o ţin într-un loc secret. Din când în când, mă ascund şi eu acolo, o deschid şi mă bucur de comoară.

Foto: www.theminimalists.com

Tu ai lua examenul de parinte?

Publicat pe

Sa fii parinte nu e ceva iesit din comun. Aproape toti trecem prin asta. Pana la urma urmei, ce mare filosofie sa cresti copii? Toata lumea se pricepe. Unii zic ca e o slujba ca oricare alta. Altii sunt de parere ca e cel mai solicitant serviciu pe care l-ai putea avea. Dar, pana la urma, cine are dreptate? Nu stie nimeni. Nu exista nici un fel de norma sau reglementare care sa priveasca meseria de parinte.  Ca sa fii profesor trebuie sa-i poti „invata” pe altii. Ca sa fii medic, trebuie  dovedesti ca poti sa „vindeci”. Ca sa te numesti artist, trebuie sa „creezi”. Si daca maturi strazile, trebuie sa fii capabil sa tii o matura in mana. Deci, ca sa poti face „ceva”, trebuie sa fii „asa sau altfel”, trebuie sa stii „una sau alta”.

Daca vrei fii invatatoare, trebuie sa ai aptitudini speciale si sa absolvi o scoala pedagogica. Daca alegi sa lucrezi ca bona, sunt necesare anumite calitati si o diploma de profil. Daca vrei sa adopti un copil, trebuie sa ai o atestare. Intocmesti un dosar cu tot felul de acte, participi la cursuri de crestere a copiilor, esti examinat de un psiholog, trebuie sa ai un buget etc. Cu alte cuvinte, esti nevoit sa faci dovada ca poti creste un copil. download (1)

Dar ca sa fii parinte al copilului tau nu trebuie sa stii nimic? Nu trebuie sa faci nimic? Nu trebuie sa fii intr-un fel sau altul? Oricine are dreptul de a avea copii. Oricine crede ca e capabil sa fie parinte. Orice parinte are impresia ca stie ce e mai bine pentru copilul lui. Dar undeva este o eroare. Daca toti stim ce avem de facut, cum de nu exista numai parinti perfecti si copii model? Poate ca ar trebui sa se infiinteze o scoala pentru parinti. Cu examene de intrare si examene de absolvire. Cu probe eliminatorii. Si practica obligatorie intr-o familie cu copii. Iar la sfarsit sa se elibereze un atestat de parinte. Care sa fie reinnoit periodic. Si, daca ai trece prin toate astea, ti-ai da seama cat e de important sa stii sa fii parinte.

Chiar e nevoie de asa ceva? Chiar sunt parinti care nu stiu sa creasca un copil? Cum e posibil sa existe o discrepanta atat de mare intre asteptari si realitate? Poate ca nu isi pun suficiente intrebari. Poate ca nu vad ce e sub ochii lor. Poate nu vor sa accepte ca meseria de parinte nu e una usoara. Ea presupune responsabilitati mai mari decat oricare alta. Nu ai un program anume de lucru. Nu ai nici un salariu sau alte beneficii materiale. Satisfactiile sunt greu de obtinut si nimeni nu ti le garanteaza. Nu ai certitudinea ca rezultatele muncii tale se vor vedea sau vor fi apreciate. Nu poti cuantifica in nici un fel efortul pe care-l vei depune.

Nu trebuie neaparat sa-ti programezi fiecare miscare. Nu trebuie sa faci totul ca la carte. Nu trebuie sa fii perfect. Dar trebuie sa fii constient de tot ceea ce inseamna sa ai un copil. Sa faci astfel incat sa fie bine si pentru tine si pentru el. Gandeste-te bine de tot inainte de a face un copil. Gandeste-te daca rezisti fizic si psihic. Gandeste-te daca esti capabil sa oferi atentie si dragoste neconditionata unei alte fiinte. Gandeste-te ca uneori va trebui sa pui nevoile tale pe locul al doilea. Gandeste-te ca exista posibilitatea sa nu primesti nimic in schimbul a toate acestea. Uita-te bine in jurul tau. Ia aminte la ceilalti parinti. Si la ceea ce au facut parintii tai pentru tine.

Intreaba-te: „Un copil e ceea ce-mi doresc din tot sufletul?

Si dupa ce ai facut toate astea, da-ti singur un examen. Si o nota. Tu ai lua examenul de parinte?

Foto: patheos.com