iubire

“Ştiam eu că e rea de muscă, fir-ar a dracului de curviştină!”

Publicat pe

Viaţa ne bate uneori cu filmul. Peste ochi ne bate, ca să vedem mai bine. Păi, nu? Că afară e vopsit gardul şi înăuntru… Nu se ştie, de fapt, ce se întâmplă înăuntru. În casele oamenilor, carevasăzică. Doar, din când în când, câte o povestioară picantă mai scoate capul şi ne face să rânjim satisfăcuţi pe sub masca mirării: “Ai văzut ce-a făcut X? Pfuuui! Cine ar fi crezut aşa ceva?”

Istoria asta e de pe vremea când încă nu existau dvd-uri, dar existau camere de filmat. Şi casete video. Lumea se distra pe atunci în baruri şi discoteci, de obicei la sfârşit de săptămână. Nici nu erau, de fapt, prea multe alegeri de făcut, când venea vorba de distracţie. Aşa încât, oamenii încă se mai vizitau. Se strângeau în casa cuiva, râdeau, vorbeau, se încălzeau cu bere şi cu vişinată, jucau cărţi și se uitau la filme.femeie-blonda

Povestea noastră e, de fapt, despre iubire, chiar dacă pare ceva mai deocheată. Dar s-o luăm cu începutul… M. era un tânăr vesel, arătos şi la locul lui. Îi intrase în cap, de la o vreme, să se însoare, fiindcă-i picase cu tronc o fată, R. o chema. N-a mai avut răbdare şi a luat-o cu ce-a avut pe ea, chiar de pe băncile şcolii. Se vede treaba că se temea ca nu cumva să i-o fure altul. Mignonă, frumuşică, gropiţe în obraji şi gene lungi care băteau uşor peste ochii de căprioară. Avea un păr superb, ondulat, lung până mai jos de fund. Un amestec ciudat R., de femeie cu copil care dospeşte şi abia aşteaptă să guste din viaţă. Când fuma, avea un aer voit pervers, iar ţigara devenea un fel de obiect sexual, aflat undeva între degetele ei şi gură. Iar când mergea, îşi legăna şoldurile într-un mod provocator şi inocent în acelaşi timp, dacă aşa ceva ar fi posibil. R. se grăbea şi ea să se mărite. Nu se omora cu învăţatul şi, oricum, altceva mai bun nu avea de făcut în orăşelul acela ceva mai mare decât o comună. Băiatul, M., v-am spus deja, era o partidă bună. Apartament cochet în centru, maşină mică, relaţii şi învârteli care-i asigurau un trai mai mult decât onorabil.

Avea mulţi prieteni M. Dar cel mai apropiat de el, aproape ca un frate, era V. Burlac convins, dispreţuind oarecum tagma femeiască, V. avea faima unui bărbat inteligent şi cult, dar cam arogant. Ştia însă foarte bine să şi glumească, chiar dacă adeseori o făcea într-un mod puţin zeflemitor. Singur fiind, V. toca o gramadă de timp în casa tânărului cuplu. Acolo îşi bea cafeaua dimineaţa, acolo petrecea serile friguroase de toamnă şi după-amiezele leneşe de duminică. Era atât de “de-al casei”, încât nimeni nu se mira când îl vedea la uşă, chiar dacă se mai întâmpla ca M. să fie plecat cu treburi, iar R. să fie singură acasă.

M. o iubea mult pe R. O ţinea acasă, cu unghiile lungi şi îngrijite, fiindcă, zicea el, “nu mi-am luat nevastă ca s-o trimit la muncă, avem, slavă Domnului, ce mânca”. Păreau un cuplu frumos şi fără griji, admirat şi invidiat de toţi cunoscuţii. Însă, aşa cum e adeseori în viaţă, aparenţele nu pot astupa găuri existenţiale profunde. Într-o bună zi, la vreun an de la cununie, M. îşi anunţă prietenii şi rudele că divorţează. Aşa, tam-nesam…

Continuarea pe Catchy

Copiii nostri sunt mai buni?

Publicat pe

 Acesta este, desigur, un articol pentru părinţi. Însă, dacă stau bine să mă gândesc, ar putea fi la fel de bine şi pentru unchi, mătuşi, bunici sau alte rude. Deci, este un articol pentru toţi cei care au copii prin preajmă.

Nu se poate să nu fi observat cât suntem de subiectivi atunci când vine vorba despre copiii noştri. Întotdeauna ei sunt „cei mai cei”. Cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai cuminţi. Adică ei nu sunt chiar aşa de fapt, dar noi îi vedem astfel. Nu zice nimeni că privim cu toţii prin ochelari de cal. Ci, mai degrabă, că simţim realitatea, dar nu-i sesizăm dimensiunile. Fiindcă anumite lucruri sunt evidente, oricât am vrea noi să le ţinem sub preş. Spre exemplu, îţi vezi băieţelul urlând şi tăvălindu-se prin parc, dintr-un motiv sau altul, sub ochii părinţilor şi ai oamenilor de prin preajmă.  Îl iei de-acolo, încerci să-l calmezi, eventual îl cerţi, ce mai, îţi faci datoria de părinte.

Poate chiar te superi un pic. În sinea ta, însă, te gândeşti că “nu s-a tăvălit el degeaba, cineva trebuie să-i fi făcut ceva”. Ai şi o explicaţie: „Deh, e copil, e o vârstă critică, cu tantrum-uri şi tot ce trebuie.” Sau, şi mai rău: „Daca celălalt copil i-ar fi dat jucăria, nu s-ar fi întâmplat nimic”. Ia să fi facut aşa copilul altuia! Ce-ai fi gândit atunci? Ai mai fi fost la fel de îngăduitor? Sau: la serbare, fetiţa ta e cea mai frumoasă, cu siguranţă. Nici nu-ţi dai seama că  abia o deosebeşti dintre celelalte, fiindcă toate au vrut sa fie Elsa şi au rochiţele identice. Şi ce glas frumos are! Desigur că al ei se aude cel mai grozav în amalgamul de voci mititele. N-ai timp să observi că poate şi celelalte fetiţe sunt drăguţe, poate şi altele cântă frumos, poate un băieţel a spus poezia fără greşeală.Does-Your-Child-Manipulate-You-with-Bad-Behavior_Newsletter

Nu-i nimic rău în asta, dimpotrivă, e absolut normal să ne iubim copiii, să-i protejăm, să fim părtinitori. Aşa e în legea firii.  E o cerinţă a evoluţiei. Şi animalele îşi apără şi îşi iubesc puii. Pe ai lor, nu pe ai altora.

Mă deranjează totuşi ipocrizia. Paiul pe care unii părinţi îl văd în ochiul altora, în timp ce nu se sinchisesc de bârna din al lor. Să-mi fie cu iertare, dar am constatat, din punctul ăsta de vedere, că părinţii sunt de două feluri: cei (cât de cât) cu picioarele pe pământ şi cei care trăiesc într-un univers paralel. Din fericire, majoritatea e reprezentată de prima categorie: se mai uită în jur, mai aud şi ce zic alţii (chiar dacă uneori se fac că plouă), mai smulg câte o laudă şi pentru copiii altora. Într-un cuvânt, acceptă că toată lumea are loc sub soare. A doua categorie, în schimb, e cea care-ţi dă replica: „Eu îmi cred copilul”, atunci când îi comunici că odorul personal a comis-o. Fără să verifice, fără să chestioneze în vreun fel pârâtul. Eventual de faţă cu el, astfel încât progenitura să înveţe o lecţie importantă: „Pot sa fac orice, că mama/tata mă cred doar pe mine.” Nu spun să-l ia la rost din prima, spun că ar fi normal să analizeze un pic situaţia împreună cu protagoniştii. Eventual să îşi dea seama că n-ai venit la el să reclami ceva fiindcă te-ai trezit cu faţa la cearceaf. Dacă, în schimb, vine odrasla şi-i spune că i-a făcut X ceva, sigur va avea  grijă să-l tragă la răspundere pe respectivul. Fiindcă, nu? Copilul lui are mereu dreptate! E atât de mândru! Că, doar, ce iese din pisică, şoareci mănâncă.

Ştii când te duci la şcoală şi-ţi spune învăţătoarea: „Copilul dumitale a făcut cutare”. Modelul ăsta de părinte ce va răspunde? „Dar cum, doamnă, numai pe-al meu îl vedeţi? E singurul din clasă care a greşit?” Poate că da, poate că nu. Nu are nici o importanţă, iar doamna, dacă-i pe fază, îi va spune: „Mă înşel eu sau dumneata ai un singur copil la mine in clasă? Exact despre acela vorbeam… În ceea ce-i priveşte pe alţii, voi discuta cu părinţii respectivi”. Şi ar mai fi multe exemple, dar mă opresc aici. Sunt sigură că aţi prins ideea.

Fiecare copil este unic pentru părintele lui. E rodul genelor, al eforturilor, al sacrificiilor părintelui. Al grijii şi al iubirii lui. Nu spun să-ţi cerţi copilul din orice. Nu spun să nu-l asculţi, să-l pedepseşti sau să-i spui că nu e bun de nimic. Nu spun să nu-l crezi sau să nu-i arăţi că-l iubeşti. Spun să fim realişti. Să cântărim cu atenţie situaţiile. Să ne comportăm ca nişte adulţi, pentru că el va învăţa de la noi. Să facem toate astea, şi ceva pe deasupra. Fiindcă la un moment dat tot vom culege ce am semănat. Vom culege roadele şi noi, şi copiii noştri, şi restul lumii…

Foto: empoweringparents.com

L-am găsit în pat cu…altul

Publicat pe Actualizat pe

”Iubesc o femeie”. Acestea sunt vorbele unei femei şi se regăsesc într-o confesiune dureroasă către prietena ei. E o poveste reală, peste care am dat întâmplător zilele astea. Nu că ar părea ceva ireal în dragostea unei femei pentru altă femeie. Nu, povestea e puţin mai complicată. ”Femeia iubită” este, de fapt, bărbatul cu care e căsătorită de mulţi ani. Bărbat cu care are în comun, pe lângă multe altele, şi doi copii. Şi pe care îl găseşte în pat cu un alt bărbat, într-o ipostază mai mult decât tandră, interpretând rolul ”femeii”.11850436_955738061131840_3693468460262548926_o

Bun, nu e o poveste chiar atât de surprinzătoare, se întâmplă şi la case mai mari. Surprinzătoare mi se par reacţiile protagoniştilor. Bărbatul susţine cu tărie că nu se poate rupe în două. Conştientizează situaţia, dar nu-şi poate nega sentimentele. Spune că, pe de o parte, o iubeşte pe ea şi nu-şi poate închipui viaţa fără cei doi copii. Pe de altă parte, nu poate renunţa sub nici o formă la amant, pentru că-l iubeşte şi pe el. Femeia, la rându-i, are nişte sentimente foarte profunde pentru soţ, plus o istorie de viaţă în comun, plus cei doi copii. E chinuită de durere, de dezgust si de nehotărâre în privinţa viitorului.

Aici apare dilema. Apar întrebările. Până unde poate să meargă iubirea? Sau, mai bine zis, este aceasta iubire? Iubirea bărbatului este alcătuită din două iubiri? Sau din jumătăţi alăturate? Este un cerc vicios în care se învârt cei trei protagonişti şi personajele colaterale, copiii? Era diferit oare dacă amanta era femeie? Se putea accepta mai uşor? Ar fi fost mai simplu de gestionat situaţia?…

Continuarea pe Catchy

Iarta-ma, te rog! Te iubesc! Nu pleca…

Publicat pe

Stătea ca pe ghimpi, aşteptând un telefon care nu mai venea. Se frământa pe scaun, se ridica, privea întruna pe fereastră, deşi nu putea să vadă decât clădirea de alături. Noroc că nu era vânzoleală la birou. Câte un coleg mai băga din când în când capul pe uşă, să întrebe ceva, dar atât. Era obosită si tulburată si nici nu ştia ce le răspunde. Ce-am făcut?” îi răsuna în urechi. Oricât de mult s-ar fi străduit, tot nu găsea un răspuns. Măcar dac-ar fi sunat telefonul…Poate s-ar fi lămurit cumva. Îi promisese că o caută. După tot ce fusese azi-noapte… O durere surdă îi cuprindea tâmplele, avertizând-o: „Nu se mai poate! Hotărăşte-te odata!”. Se simţea deja ca într-o capcana. „Gata, gata!”, aproape strigă. „Am sa-i spun diseara!”curvă

Era cu el de câţiva ani. Îl iubea…sau cel puţin îl iubise până de curând. Fusese primul ei bărbat. Locuiau împreună de mult si toată lumea se aştepta să-i vadă căsătoriţi. I se dăruise cu toată fiinţa ei. Si el părea că o iubeşte. Totuşi, de la un timp, ea simţea că ceva îi scapă. Ceva nelămurit, de parcă o ameninţare fără nume plutea peste dragostea lor. Auzise de câteva ori niste zvonuri. Vorbe, priviri, nimic concret. A devenit mai atentă. A încercat chiar să-l urmărească în vreo două rânduri. Degeaba. Nimic. Şi totuşi, sentimentul acela ciudat nu-i dădea pace. Până într-o zi…

… „Nu mai pot! N-am avut puterea să-ţi spun în faţă, dar nu mai pot aşa. Trebuie să alegi. Gândeşte-te bine si nu mă mai căuta dacă te hotărăşti să rămâi cu ea. Am să înţeleg…” Găsise în sfârşit ceea ce căuta. Lacrimile o împiedicau să mai citească, iar hârtiuţa aceea căzută dintr-un buzunar  parcă îi topea degetele…

Continuarea pe Catchy.ro

Cand prea mult „bine” nu e bine

Publicat pe

Iubirea este subiectul cel mai discutat, cantat, laudat, disecat sau injurat, din toate timpurile. De fapt, fenomenul asta caruia i se spune „iubire” e o nebuloasa. Nimeni nu detine adevarul absolut in privinta ei, nimeni nu stie cu adevarat ce este. Mai degraba, stim cu siguranta ce „nu este”, adica nimic palpabil sau cuantificabil. Rezultand deci ca e o chestiune vaga si cu totul subiectiva, asta inseamna ca fiecare intelege ce vrea, simte ce poate, si, bineinteles, toti ne dam cu parerea. Ce nu mi-e clar, insa, in treaba asta, este de ce unii se cred mai destepti si incearca sa ne indoctrineze pe noi, gloata, cu mituri penibile despre iubire. Daca iei in mana trei reviste pentru femei, in doua dintre ele iti vor fi descrise „partenerul perfect” si „relatia ideala”, si cum sa faci ca sa le gasesti. Si asta nu numai in reviste… Iar noi, biete muritoare de rand, ajungem sa ne intrebam: „Oare cum o fi bine?”couple_3001929b

„EL” trebuie sa fie frumos, destept si devreme acasa. Trebuie sa fie atent la nevoile tale, si sa-ti satisfaca dorintele la cel mai mic semn. Sa fie tandru si sa te adore, iar sexul sa fie dumnezeiesc. Bineinteles, tu nu vei apuca niciodata sa fii nervoasa sau nemultumita, fiindca el nu se cearta cu tine, nu te contrazice, traieste cu impresia ca tu esti centrul universului. Esti ascultata cand ai ceva de spus, esti incurajata si complimentata. In plus, iti sare mereu in ajutor cand vine vorba de treburi casnice sau de cresterea copiilor. Petreceti o gramada de momente superbe, impreuna, si colectionati numai amintiri frumoase. Pe langa toate astea, doamne-fereste sa se uite cumva dupa altele! TU esti rasfatata, si stapana. si regina lui. Si te iubeste curat si neconditionat, in vecii vecilor, amin.

TU, desigur, ar trebui sa fii total lipsita de suflet ca sa nu-i raspunzi cu aceeasi moneda… Deci il iubesti si tu ca o nebuna, si te porti exemplar cu el. Si veti trai fericiti si netulburati de nimeni si de nimic, pana la adanci batraneti. Iata reteta relatiei perfecte!

Lasand la o parte faptul ca, oricum, nimeni nu-l va gasi vreodata pe „d-l Perfect” decat in filme, consider ca o femeie normala nu ar trebui sub nici o forma sa si-l doreasca. Pe el sau „relatia ideala”. Si am sa va spun si de ce cred asta. In primul rand, eu as innebuni daca cineva mi-ar da mereu dreptate. As trai cu impresia ca ori ma minte frumos, ori nu-l intereseaza subiectul si atunci zice ca mine, ori are vreun interes. Sau e atat de moale, incat ii e frica sa ma contrazica. Ori, pur si simplu, e batut in cap si nu poate judeca situatia. O tampenie si mai mare mi se pare sa petreci foarte mult timp cu partenerul. Nu zic sa fiti despartiti cu lunile, dar statul cioc in cioc mi se pare calea cea mai rapida catre plictiseala. De asemenea, mangaierile si vorbele de iubire au si ele rostul lor. Ca daca mi-ar spune de  zece ori pe zi „te iubesc”, cred ca a unspea oara as incepe sa-mi smulg parul si sa urlu, ori i-as da lui cu ceva in cap.

Iar certurile consider ca sunt esentiale intr-un cuplu. Mi se pare absolut stupid sa nu te certi DELOC. Orice om mai are zile proaste, momente de furie, nemultumiri (chiar si din afara relatiei), pe care are nevoie sa le exprime. Si fiindca nu putem fi toti zen, mi se pare normal sa gasesti acasa pe cineva capabil sa se certe cu tine. Si apoi, ce poate fi mai dulce decat o impacare dupa furtuna, intre doi oameni care se iubesc?

La fel, un mic fior de gelozie nu strica deloc. „Amenintarile” din afara stimuleaza simturile si spiritul de competitie. Poate chiar te determina sa-ti vezi partenerul intr-o lumina noua. Iar faptul ca „jucaria” ta e ravnita si de altele te face sa fii mandra de tine si sa lupti pentru ea. Castigarea acestui „concurs” te va face sa apreciezi si mai mult ceea ce ai deja.

Departe de mine gandul de a promova nefericirea in relatie. Eu nu spun, feresca sfantul, sa te omoare in bataie sau sa te insele pe toate drumurile. Nu spun nici ca trebuie sa te certi intruna, sa nu te bage-n seama, sau sa te faca sa te simti ultimul om (asta e cu totul alta discutie). Spun doar ca prea mult „bine” ar face mai mult rau decat bine. Spun ca o relatie normala are urcusuri si coborasuri. Are bine si rau, bucurii si dezamagiri. Are sare si piper. Imagineaza-ti ca relatia ta e un joc de tenis, iar celalalt iti serveste de fiecare data o minge perfecta. La un moment dat nici nu-ti mai vine sa alergi dupa ea, nu mai esti surprinsa, nu mai ai chef sa lupti, iar jocul in sine isi pierde scopul.

Ca sa nu mai zic ca, oricum, o relatie cu prea mult „bine”, de fapt nu miroase a bine. De cate ori nu s-a dovedit ca ceea ce e prea frumos nu e de fapt decat o iluzie? Sau in cel mai fericit caz, un foc de paie care se stinge tot atat de repede dupa cum s-a aprins? De cate ori Fat-frumos nu era decat Zmeul? La drept vorbind, relatiile astea ideale exista mai mult pe ecran sau pe hartie. Ceea ce inseamna ca nici nu ne paste un pericol prea mare de a gasi un partener perfect si o relatie sublima, de fapt. Sigur, putem sa visam, sa suspinam, sa ne imaginam. Putem sa citim romane siropoase si reviste lucioase sau sa ne uitam la filme clasice. Putin romantism n-a omorat pe nimeni, atata timp cat capul ramane pe umeri si personajele acolo unde le e locul. Atata timp cat facem diferenta intre basme si realitate. Pentru ca, nu-i asa? In realitate lucrurile sunt cu totul altfel. Si, la drept vorbind, noi nu traim nici pe ecrane, nici pe hartie. Traim in viata reala…

Foto: telegraph.co.uk

Maxima zilei

Publicat pe

„Daca iubirea este raspunsul, puteti sa repetati intrebarea?” Lily Tomlindownload (1)

 

 

 

 

Foto: macwallhd.com