Domnule doctor, nu ma doare laba

By Intre lumi

Am fost la doctor, nu demult. Mă durea undeva în zona cervicală şi uşor în zona lombară. Sper să nu fi încurcat zonele, am uitat anatomia învăţată la şcoală. Aveam o trimitere de la medicul de famile dar, pentru a face nişte proceduri (nu ştiu cum se numesc altfel), trebuia să mă vadă medicul balneofizioterapeut.

Doctorul, o persoană supraponderală,  aşezat pe un scaun mult mai mic decât greutatea lui, mă întreabă scurt: „Ce vă doare?” Eu încerc să mă ridic şi să-i arăt locurile dureroase. El, disperat cumva, îmi spune înainte de a ajunge ca eu să indic cu mâna locul dureros:  „Nu-i nevoie să vă ridicaţi. Nu vă ridicaţi, v-a spus cineva să vă ridicaţi? Răspundeţi doar la întrebări.”

Mă aşez cuminte iar pe scaun şi umează întrebarea doctorului: „Durerea din spate coboară pe picior până în labă?” Mă uit ciudat la el şi-i răspund că nu, nu mă doare „laba” şi că e localizată la spate şi dau să mă ridic, ca să-i arat locul dureros. „Staţi  jos, nu e nevoie să vă ridicaţi şi să-mi arataţi. V-a spus cineva să vă ridicaţi?” Mă aşez iar pe scaun şi urmează întrebarea: „Durerea de la spate coboară înspre genunchi?” Îi răspund că NU, e localizată într-un punct la spate şi, cu frică, dau să-i arat locul dureros. Se uită la mine sever şi renunţ să-i arat locul dureros. ”Mda. Deci coboară până în labă durerea” îl aud spunând din nou. Mă uit la el ciudat şi-i zic  iar :

– Nu coboară nici la genunchi şi nici la labă domnule doctor, mă doare spatele într-un loc unde nu-mi permiteţi să vă arat.

– Nu-i nevoie să vă ridicaţi, doamnă, şi nici să arataţi, eu înţeleg.  Am să vă dau nişte proceduri , ceva mai multe, fiindcă, dacă durerea coboară până la labă, e cam grav. (Spune el senin).

Încep să râd. Râd aproape în hohote. Ştiam că e de plâns, dar deja mă imaginam într-o schiţă din Caragiale.

– Ce vă distraţi aşa, doamnă? Nu ştiţi cât e de periculos să vă coboare durerea până la labă? – îl aud spunând din nou.

– Domnul doctor, nu prea ştiu de ce tot o daţi cu laba, că mă înnebuniți. Nu mă doare, domnule, nicio labă, nici genunchiul, nu coboară nimic din spatele meu, stă pe loc şi mă doare. Spuneţi drept, domnule doctor, suntem la camera ascunsă? – îi spun râzând aproape, dar deja iritată de situaţie. ––

– Mda. Am uitat, e clar, vă doare spatele, ştiu ce proceduri vă dau. – răspunde el mai serios ca până atunci, foindu-se neliniştit pe scaunul lui mic.

În timp ce scrie, îl întreb :

– În timpul procedurilor pot să fac sport? … Să merg la sală?

Îşi ridică ochii senini şi goi spre mine, stă ceva timp să se gândească, îi închide uşor şi zice:

-Doamnă, m-aţi încuiat complet. Nu ştiu să vă răspund, întrebaţi şi dumneavoastră la kinetoterapie. Sigur ştie fata aia.

Nu am reacţionat, fiindcă, mi se părea imposibil să mi se întâmple mie asta. Am vrut să-l cert, am vrut să spun mai departe, am vrut să plec în timp ce-mi dădeam seama că acest doctor nu renunţa la durerea şi laba lui, dar, ca orice român „adevărat”, am plecat să-mi văd de durerea mea. De durerea mea, care nu cobora nici la genunchi şi nici la labă, ca să citez „personajul” din Caragiale. La kineto, am dat peste o fată profesionistă, care mi-a răspuns la toate întrebările mele. M-a lăsat să-i arat unde mă doare şi chiar îi mulţumesc şi virtual. Sigur, n-o să mai merg niciodată acolo, îl sancţionez în felul meu. Dar ei sunt acolo numai din vina noastră, nu? Lipsa de atitudine ne limitează şi chiar ne poate ucide uneori. Mă simt vinovată că mi-am văzut de durerea mea, care nu voia să coboare până unde ducea imaginaţia doctorului. Mă simt vinovată că am râs în loc să-l fac pe el să plângă. Mă simt vinovată.